Sufletul casei cu brazi

Raluca Știrbăț Publicat la: 24-02-2015

Într-o zi însorită de primăvară de la începutul anilor ’60, profesorul de limba română, caligrafie și desen Ioan Rusu din Mihăileni scotea copiii afară să deseneze „după natură”. Trecând pe strada Florilor, ceata veselă și zgomotoasă ajungea – greu de crezut azi – în faţa uneia dintre cele mai arătoase case ale cosmopolitului târgușor bucovinean, o casă frumoasă, „cu demnitate”, îngrijită și aproape cu un metru mai înaltă decât o vedem acum. Grădina mare, plină de flori și culori, era străjuită de doi brazi falnici, de unde și numele dat de localnici: „casa cu brazi”. La ceas de seară, corbi gălăgioși se adunau cu zecile, iar bătrânii povesteau cum bădia Jorj le-ar fi pus croncănitul pe note în Săteasca. O placă memorială de marmură (dispărută în iarna lui ’89-’90) îi făcea curioși pe învăţăcei, iar profesorul le spunea atunci, cu voce scăzută, mai mult șoptit, că aceasta este „casa Enescu”.

Ziduri şi oameni de poveste

În casa construită pe la mijlocul secolului al XIX-lea de străbunii după mamă ai lui Enescu (distinsa familie de preoţi Cosmovici, oameni cu remarcabile activităţi muzicale) locuia o doamnă învăluită în aura de nobleţe și mister a unor vremuri apuse. Eugenia Dimitriu, născută Partenie, era verișoara primară a lui Jorjac și „draga lui Eugeniţă”. Doamna lăsa copiii să intre în casă, iar cei mici de-atunci își amintesc azi cum urcau treptele și intrau în holul care dădea în camerele „chiliuţe” ce aveau să-i inspire lui Enescu planul pentru etajul Vilei Luminiș. Pe dreapta, se intra în odaia „mătușii Maria” (mama compozitorului), cu mobilier frumos și vechi, dar mai ales cu pianul așezat în dreptul geamului. Unul dintre prichindei își amintește bine, căci vedea pentru prima dată un pian, el fiind ministrant și organist la biserica catolică din Mihăileni. În anii din urmă, când pe doamna Eugenia începuseră s-o părăsească puterile, copiii o ajutau la treabă și se îngrijeau de mormântul mamei și bunicilor lui Enescu. Cei mici își luau singuri răsplata căţărându-se prin merii din livadă, tot așa cum, odinioară, bădia Jorj își umplea buzunarele cu mere „furate” din copacul din faţa casei, să le aibă pentru drum.

O mare cumpănă şi urmările ei: divorţul părinţilor

După primele succese fulminante și obţinerea diplomei la Conservatorul din Viena (la doisprezece ani neîmpliniţi), „noul Mozart”, cum îl numeau criticii capitalei habsburgice pe „puștiul din România”, se întorcea vara acasă, nerăbdător să revadă plaiurile ondulate moldave, de care-i fusese atât de dor.

Bucuria avea să-i fie umbrită de o veste tristă: părinţii se despărţiseră (fără a-i fi spus) și nu mai trăiau împreună, tata la Cracalia, iar mama la Mihăileni. Fortăreaţa familiei se năruia, Jorjac nu înţelegea de ce, plângea, se revolta, dar era nevoit să accepte prima lovitură a destinului, care grăbea maturizarea unui copil precoce și hipersensibil. Divorţul a fost, cu siguranţă, și una dintre cauzele pentru care casa de la Mihăileni a intrat tăcut într-un con de umbră, subiectul fiind abia pomenit sau chiar ocolit în scrierile de până în ’89 dedicate „compozitorului naţional”. În plus, există o anumită predilecţie a biografilor – de neînţeles, pentru mine – de a se apleca mai ales asupra descendenţei paterne și de a o neglija cumva pe cea maternă. Vacanţele și corespondenţa împărţite, „naveta” între cele două domicilii (conacul din Cracalia nu mai există, după ce i s-a dat foc în 1946/1947 pentru că era un „cuib ciocoiesc”) au marcat personalitatea copilului Enescu și cred că aici trebuie căutată cheia unor aspecte importante ale vieţii sale sentimentale la maturitate.

S-au scris și se vor mai scrie cu siguranţă multe pagini despre iubirea dintre Enescu și Maria Rosetti-Tescanu. Din păcate, asistăm de cele mai multe ori cum se intră cu bocancii în intimitatea celor doi, nu din onorabila dorinţă de a desluși complexa personalitate a omului Enescu, ci mai degrabă din triviale raţiuni de „rating”. George Enescu este ceea ce psihologia germană numește un Scheidungskind (copil ai cărui părinţi s-au despărţit), căci drama divorţului n-avea cum să nu lase urme în dezvoltarea sa emoţională, mai ales pe fondul – cum o mărturisea el însuși – unei sensibilităţi exacerbate moștenite de la mamă. Privită din această perspectivă, relaţia cu Maruca – plină de suișuri și coborâșuri, prea adesea izvor de suferinţe – apare ca o proiecţie a copilului ce încearcă să repare cu orice preţ ceea ce în căsnicia părinţilor se destrămase. O știm cu toţii, focul dragostei era stins de mult, iar „Prinţesa iubită” și-a îndreptat nu o dată admiraţia spre alte orizonturi (și asta pentru mulţi ani de zile), dar Enescu lupta din răsputeri – chiar cu încrâncenare – să salveze și să oficializeze zbuciumata legătură. Iar asta avea să se întâmple abia în amurgul vieţii (el 56, iar ea 59 de ani), într-un cerc intim, în decembrie 1937, după mai bine de trei decenii de la izbucnirea pasiunii (în primăvara-vara lui 1907, la Sinaia). Ultimele rânduri din destăinuirile maestrului către Bernard Gavoty spun totul: „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. Când ne facem mari, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate rotunde, dar jucării! Eu nu mi-am dorit decât inelul de aur. S-a sfârșit…”. Dar să ne întoarcem la Mihăileni…

Mihăilenii în inima lui Enescu: binecuvântare maternă şi prima „iubire”

Păzit acasă, până la vârsta de șapte ani, ca un ou de cristal, Jorjac n-a prea avut parte nici la Viena de mai multă libertate, căci întâlnirea în timpul unei plimbări prin Volksgarten cu „o fetiţă și un băiet” e relatată în scrisori ca un adevărat eveniment. În afară de Poldy, fiica profesorului său de vioară (Josef Hellmesberger Jr.), alături de care a crescut ca un frate, Enescu nu cunoștea mulţi copii și avea să fie cu atât mai entuziasmat, pe la doisprezece ani, când a întâlnit-o pe verișoara Eugeniţa (de opt ani) la Mihăileni. Era așa de încântat, încât îi va spune răspicat mamei că „o va lua de nevastă”, iar peste ani o tachina adesea, aplecându-i-se la ureche și șoptindu-i ștrengărește: „Mamă, dacă mă gândesc bine, eu tot pe Eugeniţa voi lua-o de nevastă!”. Biata Maria Enescu exploda: „Ei! Cine-a mai auzit una ca asta? Doar n-om fi neam de faraoni!”. Și iată că dorinţa lui Enescu a fost ca tocmai Eugenia să rămână în casa de la Mihăileni până la moarte.

Bogata corespondenţă enesciană (insuficient cercetată) atestă puternicele legături afective cu Mihăilenii, tărâm de vis unde-și regăsea, în prezenţa binecuvântată a mamei, liniștea sufletească și pofta de viaţă, după grele perioade de muncă și turnee obositoare ori chiar după vreo decepţie în dragoste. Tot de Mihăileni se leagă și momente dureroase, precum cele în care Enescu-fiul își veghea zi și noapte mama bolnavă, dând la iveală, în toamna lui 1901, pagini de mare frumuseţe, precum Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, alegându-se atunci, după propriile-i mărturisiri, cu o sensibilitate cardiacă ce avea să se agraveze în timp.

O experienţă muzicală revelatorie

Multe sunt istoriile Mihăilenilor lui Enescu, dar una atrage atenţia în mod deosebit, căci marchează un moment crucial pentru întreaga creaţie enesciană și nu numai. Întrebat de vărul său, compozitorul Alexandru Cosmovici, care a fost imboldul de a compune în sferturi de ton (cu referire la Œdipe, dar și la Sonata a 3-a „în caracter popular românesc”), Enescu i-a răspuns că totul a pornit de la o slujbă ţinută de unchiul său, preotul Ioan Enescu, paroh în Mihăileni. Copilul fusese atât de impresionat de frumuseţea cântului religios, încât, întors la tatăl său la Cracalia, dibuia cât e ziua de mare pe vioară sunetele „intermediare” de curând descoperite, încercând să redea culoarea cântării bizantine. Costache Enescu, în stilul caracteristic, îl scutura cu umor: „Da’ ce-ai de gând, băiete? Nu cumva îţi trece prin minte să te duci la biserică să le cânţi liturghia din vioară?”. Jorjac nu s-a dus cu vioara la biserică, dar, peste decenii, avea să ofere culturii muzicale universale miezul transfigurat al cântării bisericești ortodoxe. Și dacă am ajuns la Œdipe, trebuie pomenit cumplitul episod al morţii absurde a bunicilor și unchilor lui Enescu (prin otrăvirea cu ciuperci la târnosirea unei biserici ctitorite chiar de familia Cosmovici, în 1878), imagine zguduitoare, redată de compozitor, după spusele sale, în convoiul mortuar al ciumaţilor din actul III (fără îndoială, o prelucrare psiho-emoţională a traumei trăite și povestite de mama sa).

„Mi-am slujit ţara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta”

George Enescu dăruia muzică și alinare răniţilor din Mihăileni după atacurile dure din timpul războaielor și revenea an de an pentru a face panahidă străbunilor săi. Ultimul popas înainte de plecarea din ţară în 1946 avea să-l facă tot aici, stând o jumătate de oră încheiată cu capul în ţărâna mormântului mamei, adunându-și puterile pentru călătoria – nu știa atunci – fără întoarcere.

 

Trebuie să salvăm acest loc atât de drag celui care, înainte de a fi „cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a fost un patriot autentic ce și-a pus creaţia, viaţa și sănătatea în slujba ţării și a poporului pe care le-a iubit atât de mult.

Mulţumiri fiicelor și fiilor Mihăilenilor care mi-au pus la dispoziţie informaţii preţioase: dr. Ștefan Botez, Valerian Smerică, Mircea Hrenciuc, Claudina Sveatchievici, Corina Mitrohin ș.a.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe