De ce nu obligativitatea votului?

Iulia Badea-Guéritée Publicat la: 24-02-2015

Ceea ce este paradoxal cu Uniunea Europeană, cu raportul nostru faţă de această entitate – de acord, imperfectă, dar totuși fantastică, din punct de vedere logistic, ideatic, imaginar, dar și practic – este că ne situăm cu toţii faţă de ea pe un plan extrem de personal. UE este de vină când ceva merge prost, ea este de lăudat atunci când suntem mulţumiţi de libera circulaţie sau de programul Erasmus, ea este responsabilă (în paradigma filosofică a lui Levinas) pentru frustrările și neîmplinirile noastre și tot ea este evitată când „ne supărăm” pe ea. Este cazul în acest secol XXI. La mai mult de jumătate de veac de la crearea sa, UE ne dezamăgește, din diverse motive și în diverse stadii, din Copenhaga în Lisabona, din București în Vilnius. Ceea ce transpare dintr-o simplă luare de puls a Europei, strict medicală, este dezamăgire și nemulţumire: pentru că nu avem o politică de apărare comună, pentru că libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor și serviciilor există doar parţial, pentru că statele naţionale contează mai mult decât comunitatea europeană, pentru că la Bruxelles nu sunt trimiși pro-europenii, tinerii dornici de a schimba ceva, de a face ceva, ci, în continuare, sunt trimiși ca reprezentanţi ai celor 500 de milioane de europeni doar „rude ale…”, „prieteni cărora le datorăm”, „dinozauri politici cu care nu mai știm ce să facem” etc. Tratăm cu toţii deci UE asemenea unei iubite căreia îi reproșăm totul și nimic: prea indispensabilă pentru a ne lipsi de ea, o pedepsim prin indiferenţă.

Spun adeseori că indiferenţa naște monștri. Este cazul acum. Se anunţă un absenteism gigantic la acest scrutin din 25 mai, iar cei care se gândesc să sfideze acest vot pentru a pedepsi Europa o fac din diverse motive. De exemplu, în Franţa aud zilnic fraze ca: „Mi-e rușine că nu merg să votez, dar nu pot să-mi dau votul nici celor din partidul meu (dreapta), care ne-au vândut rușilor, și nici stângii, căci au distrus ţara. Deci, decât să mi-l dau Frontului Naţional (creditat cu 25% din intenţiile de vot), nu merg”. Este fraza pe care pariez ca fiind în topul discuţiilor în multe state membre. Și mi-e personal ciudă că eșuez în a-mi convinge prietenii că votul lor, de data aceasta, trece dincolo de aceste interese imediate și meschine, că el contează pentru viitorul președinte al Comisiei Europene.

Partidele politice, este adevărat, nu au făcut nimic pentru a exprima acest adevăr în campania lor. Asemeni lui Merkel, în Germania, mă întreb cum este posibil să fii fundamental de dreapta, dar să fii determinat să votezi cu stânga sau cu liberalii, pentru că ai vrea un Guy Verhofstadt sau un Martin Schultz în fruntea UE. Grea alegere. Dar dacă nu o facem, câștigul va fi al extremiștilor, care au un bun motiv de a vota în masă: distrugerea ideii europene. Atunci, mă întreb: de ce oare UE nu a făcut un simplu gest, vital, în ultima legislatură, acela de a face votul obligatoriu, așa cum este în Belgia, Luxemburg, Grecia sau Austria? Ar fi fost probabil un gest foarte interesant și, cert, vizionar. Obligativitatea de a ne exersa dreptul la democraţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe