Repopularea bestiarului

Sergiu Mișcoiu Publicat la: 24-02-2015

Multă cerneală a curs în ultimele luni pe tema alegerilor europene. Majoritatea comentatorilor au deplâns, așa cum e și firesc, lipsa de apetenţă pentru combat a candidaţilor, apatia electorilor, „euro-ignoranţa” larg răspândită în rândul ambelor categorii sau absenţa oricărei alte motivări „europene” a celor care ne cer voturile, în afara perspectivei de a obţine lunar generoasa retribuţie oferită de Parlamentul de la Strasbourg. De fapt, nimic nou sub soare. Politicienii autohtoni ne-au obișnuit cu asemenea prestaţii, iar răspunsul nostru a fost participarea din ce în ce mai scăzută, permiţând astfel firmelor de turism electoral să își crească substanţial cifrele de afaceri. Astfel că alegerile europene se înscriu cu brio în seria întâlnirilor ratate dintre cetăţeni și aleși, întâlniri tot mai frecvente și mai puţin convingătoare.

Este România, în acest sens, o excepţie în peisajul european? Dintr-o perspectivă generală, mai degrabă nu. De ceea ce ne lamentăm noi acum s-au lamentat, cu deja peste două decenii în urmă, analiștii mai vechii Europe. Și acolo, tematicile europene sunt puse între paranteze, în vreme ce campaniile pivotează în jurul temelor naţionale sau chiar regionale. Și în Vest, numeroși europarlamentari sunt depășiţi, din punct de vedere tehnic și profesional, de complexitatea actului de decizie din Parlamentul European și recurg la tertipuri și strategii cu iz populist pentru a ieși indemni din dezbateri pe care nu le stăpânesc. Și „la ei”, în duminica europarlamentarelor, alegătorii o iau pe străzi ocolite, ca nu cumva să le iasă în cale vreo secţie de votare și să nu reziste tentaţiei – ce-i drept, foarte palide – de a o vizita.

Pe de altă parte însă, „lor” le rămâne ceva ce nouă, din prea mult conformism sau prea puţină organizare, nu ne-a fost niciodată cu adevărat la îndemână: opţiunea de a sancţiona ţara, politica, Europa și lumea prin trimiterea la Strasbourg a unor partide sau indivizi care nu și-ar fi găsit niciodată locul în parlamentele naţionale. De la troţkiști la skinheads, de la neosămănătoriști la postumaniști, de la integriști religioși de toate culorile la piraţi anarho-liberali, bestiarul european devine, cu fiecare ciclu electoral, din ce în ce mai mozaicat și, pe cale de consecinţă, din ce în ce mai greu de organizat. Pentru cei mai mulţi dintre europeni, votul pentru alegerea Parlamentului European, fiind singurul cu adevărat proporţional și cu circumscripţii regionale sau naţionale, permite defularea masivă a frustrărilor sociale, economice și identitare sau, într-o cheie de lectură optimistă, reprezentarea autentică a diversităţii socioculturale.

Să nu fiu înţeles greșit! Diferenţa nu constă în faptul că noi nu ne-am fi catapultat extremiștii în Europa, atunci când nu au mai încăput, cu toţii, în Parlamentul naţional. Ci în faptul că, spre deosebire de ei, avem „șansa” de a ne bucura de un bestiar pe măsură ceva mai aproape, adică la palatele Cotroceni și Victoria, în Casa Poporului sau la Constanţa. Având o grădină zoologică acasă, a trimite o parte dintre speciile sale în Europa nu este privit de către electoratul nostru dezabuzat ca o sancţiune, ci, din păcate, ca un fapt divers.

Așa că, dacă pe 25 mai o bună parte a Europei va răbufni electoral, repopulând bestiarul cu specii de o sălbăticie inedită, noi ne vom înghiţi încă o dată plictisitorul amar, făcându-le bagajele de Strasbourg unor norocoase exemplare ale aceleiași banale faune care populează spaţiul carpatic. Întrebarea e care din aceste două nefericite variante e de preferat pentru o Europă care caută să supravieţuiască?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe