Cum și de ce trebuie să repolitizăm Uniunea Europeană?

Emanuel Copilaș Publicat la: 24-02-2015

Dincolo de oferta electorală a europarlamentarelor, întrebarea aflată astăzi pe buzele celor mai mulţi dintre noi nu este „cu cine votăm”, ci „are rost să ne prezentăm la vot”? Tratatul de la Lisabona permite ca europartidul care va primi cele mai multe voturi să nominalizeze președintele Comisiei. Acest tratat introduce și alte măsuri importante, menite să reducă eternul (și inevitabilul) deficit democratic al proiectului european, toate convergând înspre accentuarea dimensiunilor federale ale Uniunii, care rămâne însă, deocamdată, un construct politic insolit, aflat undeva între confederaţie și federaţie.

Deficitul democratic este de obicei dezbătut fără a-l lua în calcul pe cel social, UE fiind gândită de la început ca iniţiativă a elitelor europene care favorizează cetăţenii educaţi și poligloţi în raport cu alte categorii sociale dezavantajate sub acest aspect. Europa ar trebui să-și prezinte mesajul cât mai simplu și mai percutant, care riscă să fie (în continuare) ignorat de majoritatea cetăţenilor, a căror condiţie ingrată sub aspect educaţional, tradusă de cele mai multe ori și în termeni economici, nu este, în general, rezultatul propriilor alegeri.

Un alt aspect care subminează UE este, așa cum observa Paul Magnette, decalajul în creștere dintre pieţe și cetăţeni. Bruxelles-ul funcţionează preponderent pentru primele, în timp ce pretinde pedant civism și participare din partea ultimilor. Nu este deci de mirare că încrederea în democraţie, esenţa proiectului european provenind din rădăcinile sale iluministe, se diminuează. Filosofia monetaristă adoptată de UE pentru ieșirea din criză confirmă acest lucru: menţinerea unui euro puternic avantajează în primul rând marii antreprenori, nu cetăţenii care au rate la bănci sau care caută un loc de muncă pe care un euro scump îl vulnerabilizează în numele profitului, eficienţei și flexicurităţii. Devalorizarea monetară controlată – propusă de Keynes și care a scos SUA din criza anilor ’30 și a contribuit enorm la consolidarea Europei postbelice –, pe lângă faptul că permite menţinerea sub control a inflaţiei, recapitalizează economiile stagnante și încurajează împrumuturile în vederea investiţiilor, acestea din urmă însemnând locuri de muncă.

S-ar părea că nu există prea multe motive pentru a vota în zilele următoare, mai ales dacă ţinem cont și de prestaţia UE relativ la criza ucraineană, la emergenţa căreia, alături de SUA, a contribuit mai mult decât Rusia, blamabilă la rândul ei pentru escaladarea conflictului. O recunoaște până și Kissinger, care poate fi suspectat de orice, numai de antioccidentalism nu.

Și totuși, eu unul merg la vot. În ciuda numeroaselor carenţe, consider că proiectul european trebuie criticat din interior, nu din exterior. Comunitatea europeană a creat statul bunăstării, chiar dacă s-a îndepărtat de el începând cu a doua jumătate a anilor ’70. A prevenit de asemenea apariţia unui nou război generalizat pe continent și sper că o va face în continuare. Numai că războiul poate fi și economic, nu numai militar, și poate fi purtat și în interior, împotriva propriei populaţii, nu numai cu un inamic extern. De aceea avem nevoie de o nouă negociere a consensului european, nu de falsa disociere între Europa socială și Europa competitivă. Absenteismul nu va favoriza decât partidele extremiste, care caută să îngroape și ultima șansă a unui astfel de consens. Avem nevoie de o Europă mai puţin tehnocratică (tehnocraţia nefiind altceva decât o formă birocratică a ideologiei neoliberale) și mai dispusă să se uite la oamenii reali, nu la cifre. Avem nevoie de o repolitizare a proiectului comunitar.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe