Poezia e ”în altă parte”

Andrei C. Șerban Publicat la: 24-02-2015

Pare destul de dificil să vorbești despre absenţă. Mai ales când te afli în faţa unei opere poetice care-și fundamentează structura (simfonică) pe o raportare permanentă la consistenţa evanescentă a amintirilor.

Al. Cistelecan a regizat cea mai amplă antologie închinată până acum lui Mircea Ivănescu, în care sunt prezente textele esenţiale din cele 15 volume ale autorului sibian. Studiul introductiv al antologiei configurează un traseu poietic al operei ivănesciene, relevând mecanismele textuale ce determină o schemă defensivă de receptare a cotidianului. În viziunea criticului, imaginarul absenţei care domină poezia ivănesciană comportă, prin intermediul inserturilor livrești, o încercare de disimulare a parcursului biografist. De altfel, lectura operei poetice a lui Mircea Ivănescu ancorează un orizont de percepţie care evită mereu formele de manifestare imediate ale prezentului. Cotidianul nu subzistă decât în măsura în care se află în vecinătatea exerciţiului de memorie & recompunere a trecutului intim. Astfel, subsumându-și actul literar unui discurs temperat și visător, Mircea Ivănescu este autorul unei poezii care-l are mereu ca referent pe în altă parte. Absenţa pe care Al. Cistelecan încearcă să o definească în cadrul textelor ivănesciene pe baza unor pattern-uri poetice nu presupune o aneantizare existenţială, ci o pledoarie plină de nostalgie a unui arheolog aflat în căutarea unor segmente disparate în timp și spaţiu care, iniţial, descindeau dintr-un tot unitar. Iar acest tot unitar este parcursul biografist al poetului care nu-și refuză niciodată derapajele fanteziste. De altfel, Mircea Ivănescu își construiește arsenalul imagistic (a se citi biografic) pornind, în general, de la indici temporali care plasează textul într-un trecut aflat în proximitatea fanteziei. Scrisul devine, astfel, o urgenţă existenţială, de sorginte detectivistică, prin care se încearcă o recompunere a cotidianului. Căci, în ciuda raportării permanente la timpul care a fost, poezia ivănesciană este o poezie a imediatului, timp-cheie în care se reconfigurează scenariile trecutului vizând permanent vacuitatea prezentului. Amintirile nu rămân niciodată ancorate într-un decor captiv trecutului, regia se materializează în momentul de faţă, prin intermediul confesiunii lirice. De aici și teama de a nu fi acaparat de uitare, teamă manifestată în textul ivănescian printr-o revigorare livrescă permanentă. Altfel spus, amintirile sunt paragrafe din marea carte (borgesiană) pe care poetul și-o adjudecă fie ca pe o reconstituire a demersului său biografic, fie ca pe un substituent existenţial ce privilegiază o cunoaștere prestabilită a cotidianului. Se ajunge, astfel, la poeme în care linia dintre literatură și existenţă devine insesizabilă. Delirul fantezist se preschimbă încet în delir biografist. În acest tipar, Cartea devine obiectul atemporal care intermediază vârstele celui care scrie, în timp ce inserturile livrești sunt pretexte pentru a recompune un soi de fir biografist extim. Astfel, de cele mai multe ori, omul din poezia lui Mircea Ivănescu este, de fapt, cititorul. Un cititor discret și iscoditor, care nu ezită să-și atragă partenerul de lectură într-un joc livresc de recompunere a surselor literare originale. Căci trecutul nu este altceva decât starea brută a discursului poetic fantezist, așa cum existenţa devine o permanentă urgenţă a actului de scriere. Mircea Ivănescu rămâne unul dintre puţinii scriitori români de top în a căror poezie intimă cartea devine personajul principal.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe