Colecționarul

Ioan Șerbu Publicat la: 24-02-2015

Se zice că oamenii nu ţin minte ce le spui, nici cum le spui, ci cum îi faci să se simtă. Apoi, că cel mai ușor îi convingi nu prin argumentaţie, ci când le ești simpatic ori când empatizezi cu ei. Cu orice intenţii ai folosi cele două metode, ceea ce urmează e ușor de imaginat: un insesizabil efect de necesitate, împletit cu un inefabil al neputinţei: pe nesimţite, se naște un colecţionar.

Foarte bine, veţi spune auzind această lustruire sofistică a unui adevăr banal, dar ce colecţionăm? Obiecte? Sentimente? Stări? Mi-amintesc de un venerabil profesor de literatură care începuse să adune călătorii (din nefericire, pornise cam târziu pe acest drum), în schimb, de zeci de ani colecţiona vederi (avea peste 8 000). Sub ce impuls? Ca suporturi ale amintirilor sau poate mai degrabă ca paliative ale viziunilor și născocirilor închise într-un apartament capitonat cu cărţi? Căci și cărţile se colecţionează, însă cazul lor impune un tratament mai delicat: e greu, în general, să diferenţiezi între cauză și efect, extrem de ușor, alteori, când droguri cum ar fi poezia, cu risc ridicat de colecţionare, te lovesc ca nebunia pe câte unul dintre dependenţi. Însă rar găsești sinteze ale ambelor instanţe, iniţiatorul și colecţionarul, pacientul și medicul, experimentatorul și subiectul sau poetul Mircea Ivănescu și arhivarul Mircea Ivănescu.

Da, vorbim despre poezia ivănesciană (și zic poezia, nu poeziile, căci e una). Trecând peste cele ce s-au spus despre ea privind stilistica, manifestul biografic și poziţionarea în generaţie, poezia ivănesciană e mefientă. Chiar rea, patologică, periculoasă. Căci, vrând să-ţi faci prea mult bine, ajungi să-ţi faci rău, aspirând la o supraluciditate, vei ajunge să desfaci realitatea în fâșii tot mai lungi și mai disparate, neputincioase în a înveli cu certitudini sinele mereu în gardă, mereu ferit, mereu bănuitor. Când oricărui gest îi e atribuită o interpretare nouă, stoarcerea, apoi spargerea convenţiilor creează o altă semiotică, condamnată la rândul ei la o dinamică neîntreruptă și, de aici, la nesiguranţă. Minciuna devine o plasă deasă, sudată la noduri cu adevăruri minuscule, cu modelul, dacă nu opus, cu totul încâlcit, dacă ai vedea-o din cealaltă parte (cum ai întoarce pe dos o haină cu un model complicat cusut pe faţă). Și permanent există o cealaltă parte, pe care cuvintele de hârtie nu o reţin, nu o justifică, ci, încercând să o explice, o și (de)formează.

Ivănescu, marele textier, aparent solipsistul, înșelător livrescul, joacă un fel de tetris al trecutului, ale cărui piese le răsucește în fel și chip pentru a umple golurile unui timp ce a fost și este un prestidigitator al prezenţelor. Toate acestea sub conștiinţa clară a scribului ce încearcă să deseneze sentimentele și moartea, perfect convins de ironia și inutilitatea acţiunilor sale.

Dacă în mare, dar și în mic limitele cercetării sunt încă îndepărtate, faţă de efuziunile metaforice contemporane (macro), Ivănescu urcă, nu coboară, în banalitate și imediat (micro) până la rarefierea unor detalii care multora dintre noi ne scapă. Ivănescu colecţionează fragmente de viaţă rămase neîncheiate, cântărindu-le pe talerele unei balanţe care-l minte de fiecare dată: pe talerul autenticităţii și pe cel al literaturizării.

Firește, Mircea Ivănescu nu este un poet care se citește doar o dată. Cu atât mai mult cu cât ludicul și intenţiile construcţiei pot prevala ulterior asupra dezolărilor conţinutului, astfel încât receptarea poemelor după alte lecturi să se facă exact de-a-ndoaselea.

Dar Ivănescu poate fi permanent redescoperit. Iar responsabil de prezenta împrospătare a poeticii ivănesciene se face de această dată Al. Cistelecan, prin culegerea versurilor într-o nouă antologie, intitulată, cu discreţia specifică poetului, Versuri. Și, asemenea antologatorului, rămân cu aceeași impresie exprimată de acesta în finalul prefeţei: că-mi scapă apa printre degete.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe