Roma eternă și flamingii

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

„Frumuseţea va salva lumea” – apoftegma misterioasă a lui Dostoievski ar putea deschide avenit filmul lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, în locul mottoului celinian din Călătorie la capătul nopţii. Dar soteriologia sorrentiniană mi se pare mai degrabă una individuală, lumea va fi salvată pentru cei care îi pot vedea frumuseţea. Nu este de mirare că Jep Gambardella, personajul principal al lui Sorrentino, acest spectator afin melancolicului lui Verlaine, „Compunând acrostihuri indolente,/ Într-un stil poleit de melancolia soarelui…”, este concomitent critic de artă la unul dintre marile jurnale italiene, autorul dezabuzat al unui singur roman, Aparatul uman, scris într-o tinereţe îndepărtată și un recunoscut ca atare rege al mondenităţii, un arbiter elegantiarum al Romei, un seducător dandy la 65 de ani. Există permanent o dublă faţetă a lumii pentru care Jep servește drept cicerone. Una este cea a unei inefabile Rome nocturne, Roma-muzeu, Roma ca operă de artă, a marilor coruri, a statuilor, a fântânilor, a grandioaselor palazzo-uri, decor incomensurabil al unei estetici urbane. Cealaltă Romă, senzual-ameţitoare, făcută din carne și iluzii, aparţine unei high society decadente, a vieţii mondene, ţesută din sex și haute couture, din gauche caviar și cabotinism cu parfum de pastișă d’anunzziană, reunind familii nobiliare, conţi și contese în declin, închiriaţi cu seara, curatori celebri, starlete, romancieri rataţi, curve tragice, cardinali gurmanzi etc., totul asezonat cu o sfântă centenară. În fapt, marea frumuseţe stă în acest efect de contrast pe care cele două Rome îl fac, ca în celebrul tablou al lui Thomas Couture, Romanii decadenţei, contrast realizat paradoxal printr-o subtilă simbioză a cadrelor prelucrate parcă în instantanee hipnotice. Jep ne conduce prin interioare somptuoase, precum fostul palat al familiei Collona, la tot felul de jet-parties ale unei high society italiene trăind cu o senzualitate aproape disperată efemeritatea clipei, printre ruine luminate a giorno și terase vibrând în ritmul sutelor de corpuri electrizate erotic. De la costumele pe care le poartă la tonul unei discuţii, totul este ales cu grijă, încât până și frazele rostite la o înmormântare sunt rodul unei regii minuţioase, capodoperă de ipocrizie și gesticulaţie mondenă. Un scriitor care a renunţat la vocaţia sa, trăind în mijlocul romanului care este această lume a vacuităţii mondene, reflectând la posibilitatea flaubertiană a scrierii unui roman despre nimic – probabil și regizorul contemplă această posibilitate! –, Jep ascunde clipa de inefabil a unei iubiri de tinereţe întrerupte misterios. Cu filmul său, Sorrentino face concurenţă deopotrivă picturii și artei fotografice, mai ales. Instantanee aparent eratice compun un mozaic hipnotic, chipuri de o voluptate litificată, zărite prin geamurile unei mașini, o girafă apărută dintre ruine, privirea unei fetiţe fixându-l prin gardul unei mânăstiri de maici etc. Spre deosebire de infatigabila dolce vita felliniană, dolce far niente-le lui Sorrentino este unul infuzat de o tandră ironie, în care s-a turnat o picătură doar, nu mai mult, din nervalianul „soare negru al melancoliei”. Marea frumuseţe nu este numai aceea a contrastelor de reflex estetic, este și aceea a chemărilor rămase fără răspuns, a dezastrelor delectabile ale unor vieţi ratate, a inutilităţilor senzuale ale unui hedonism superior, a unei disperări calme, aproape tandre în faţa morţii, a mizeriei corpului a cărui efemeritate deschide paradoxal către mântuire. Întâlnirea dintre sfânta adusă la Roma și Jep într-un neverosimil cadru monden, chiar dacă spectaculară, comportă riscul de a arunca în derizoriu nu doar calofilismul microsocietăţii mondene, ci și pe cel al regizorului. Cele două lumi care par aflate la o distanţă incomensurabilă în timp și spaţiu își dovedesc înrudirea prin Jep. Marea frumuseţe este scopul către care tind și sfânta, și scriitorul, regele temporar al lumii mondene, ambii capabili să înregistreze inefabilul, fiecare în felul său. Este și motivul pentru care sfânta îi acordă doar acestuia din urmă atenţia transformată într-o replică enigmatică și în spectacolul unei dimineţi în care întregul balcon al vilei în care locuiește este invadat de păsări flamingo. Și, într-adevăr, frumuseţea devine atunci aproape insuportabilă, iar de sub chipul descompus erotic al vestalei, Roma relevă chipul extatic al sfintei în sandale, la capătul treptelor urcate în genunchi, o sfântă dormind direct pe podea, cu naturaleţea unui fir de iarbă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe