Home Dramatic Toy

Dana Țabrea Publicat la: 24-02-2015

Dacă multistratificarea decorului (un home toy à l’américaine) și polivalenţa partiturilor actoricești ar fi avut corespondent în dinamica scenică, nu aș fi avut reţineri cu privire la riscurile plantării unei piese americane într-un spaţiu cultural complet diferit. Rezervele pe care le am referitor la adaptarea unei saga americane la spaţiul mioritic pot fi depășite, dacă avem în vedere că drama lui Letts este universalizabilă: cât de multe lucruri se pot întâmpla într-o casă izolată, dintr-un oraș liniștit, perturbat doar de uragane (Tulsa, Oklahoma)? În plan universal, „acasă” devine locul unde omul se regăsește pe sine și își asumă verbele importante (a veni, a se duce) ale unui trecut imediat, poate încă în derulare. Iar dificultatea redării personalităţilor accentuate sau insuficienţa unei tradiţii istorice în spaţiul american pot fi ușor suplinite prin lipsa de personalitate a românilor.

Imaginaţia lui Claudiu Goga încearcă să se plieze pe scenariul realist, valorificându-l la nivel psihologic, dar trecând cu lejeritate peste subtilităţile care i-ar fi putut imprima un parcurs magic, cum ar fi sentimentul pe care ţi-l poate da o casă închisă, cu jaluzelele mereu trase și bandă adezivă neagră lipind spaţiul liber de la ferestre. Fragmentarea scenariului în manieră cineastă ar putea aduce mai mult public în sala de spectacol, nu însă și consecinţa acesteia: statismul derulării secvenţiale a acţiunii scenice, surogat al „căldurii” (senzaţia de spleen și de sufocare). Ordinea impecabilă din punct de vedere scenografic (o home toy cât toată scena, desfășurată în deplinătatea nivelurilor, parter, etaj și mansardă, și cu toate spaţiile constitutive ale unei case, living, dining, dormitoare, birou, bibliotecă, mansardă) reflectă dezordinea psihologică a oamenilor ce trăiesc înăuntru drame reale.

Prologul este susţinut de Emil Coșeru, cerând reflectorul asupra sa, accentuând replicile de bază („Viaţa este prea lungă” – T.S. Eliot; „Motivele […] sunt irelevante, […] faptele contează…”), prezentând conflictul principal dintre cei doi soţi, ieșind din scenă și anticipând parcă o întreagă politică regizorală. În spectacol, dispariţia lui Beverly constituie pretextul introducerii de noi conflicte/jocuri ale puterii din relaţiile interumane reprezentate: dintre mama autoritară (Violet) și fiica rebelă (Ivy), dintre mama neputincioasă și fiica dominatoare (Barbara), dintre mama inexistentă și fiica inconștientă (Karen). Inversarea totală a raporturilor de forţă dintre mamă și fiică (Barbara își afirmă noul statut de „cap al familiei” la finalul actului al doilea) constituie, în același timp, un excelent „duel” actoricesc între Mihaela Arsenescu Werner și Doina Deleanu. Prima are câteva momente dramatice, interpretate în forţă, cum ar fi cel de la finalul actului I, când femeia, care refuză să accepte moartea soţului, își află refugiul într-un atac de panică, asumând un gest nervos repetitiv al mâinii și ecoul acelorași vorbe reiterate până la refuz; ulterior, ea își va accepta vina în sinuciderea lui Bev. În general, trecerile de sclipirile unei minţi lipsite de orice emoţie (în special atunci când își judecă fetele sau își critică soţul ori pe oricare dintre cei din jur) la pierderile lucidităţii (din cauza bolii, a dependenţei de narcotice ori a conflictelor copleșitoare) sunt redate cu mijloacele teatrului psihologic în manieră realistă, credibilă, mai mult, cu virtuozitate. Deși nu are o partitură la fel de puternică, Doina Deleanu aduce în oglindă imaginea fiicei care preia destinul mamei sale (lucru care s-a întâmplat cândva și cu Violet). Conflictul dintre mamă și fiică este ulterior substituit prin cel dintre sora mai mare și sora mai mică. De data aceasta, autoritatea maternală a Barbarei este demontată de Ivy cu cinism, până ce secretul înrudirii fraterne cu logodnicul ţinut până atunci secret este dezvăluit aproape accidental. Și Haruna Condurache are acum prilejul să interpreteze rolul energetic al revoltatei împotriva sorţii, depășind rolul micuţei răsfăţate rebele. Lupta nu este a omului împotriva celuilalt, ci a fiecăruia cu propriul destin de familie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe