Domnu Bumb - cele 28 de vieți pământene

Ștefan Doru Dăncuș Publicat la: 24-02-2015

Epuizat și fericit, și-a privit opera. Ignorând mulţimea ce asista din stradă la această spectaculoasă acţiune, s-a strecurat febril în templu. S-a întins pe podea cu creierul gol. În sfârșit, tăcere, liniște, unicitate perfectă. S-a lăsat dus aiurea de intensitatea cunoașterii lui.

Viaţa nr. 3

„Se privatizează domnu’ Bumb!” Vestea s-a răspândit cu repeziciunea caracteristică orășelului de boșorogi în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. Deci până și domnu’ Bumb, boemul și imprevizibilul sculptor în lemnele tăiate la câini, feroce consumator de vodcă, bere și puștoaice ameţite de gloria sa în continuă ascensiune, s-a adaptat năstrușnicei economii de piaţă.

„Și-a cumpărat un chioșc”, se bârfea la tejghea, la bufetul lui Ion din Han. Unii îi profeţeau deja falimentul, alţii, purtaţi de imaginaţie, îl și vedeau patron peste o întinsă reţea de magazine.

După câteva zile, în fiţuica locală a apărut un anunţ: „Cumpăr cofraje ouă”. Și un număr de telefon pe care doi bătrânei, făcând pe detectivii, l-au descoperit ca fiind al lui domnu’ Bumb.

„O să vândă ouă”, au opinat imediat comentatorii evenimentului. „E bine, e bine”, spuneau ei firoscoși, „de mult se simţea nevoia unei astfel de iniţiative în orașul nostru”.

Două zile a muncit domnu’ Bumb izolându-și chichineaţa amplasată în fundul curţii. Bea și muncea. Renunţase la puștoaice și la întâlniri bahice cu prietenii. Ca din întâmplare, prin dreptul casei lui treceau tot felul de persoane curioase, spionând. „Ce porcărie”, se gândea el și mai trăgea o dușcă.

Rămase fără taur, câteva femeiuști mai îndrăzneţe l-au vizitat, dar le-a expediat cu duritate. N-avea timp de pierdut. Când a terminat cu izolarea fonică, s-a închis înăuntru, ascultând atent. Degeaba. Tot se auzea. Lătratul înfundat al câinelui vecinului, huruitul mașinii soră-si care și-a pierdut toba de eșapament la Predeal și alte zgomote nesemnificative și nedefinibile.

Enervat, a cumpărat o remorcă de bolţari din BCA și s-a apucat să ridice împrejurul chioșcului ziduri. Acest fapt i-a intrigat pe cei doi bătrânei care au consacrat zile întregi descifrării misterului. Mai nou, unii ziceau că domnu’ Bumb a înnebunit. El însă muncea nepăsător, îndârjit. Soră-sa i-a dat târcoale o vreme, apoi l-a lăsat să-și facă de cap, pentru că era obișnuită cu astfel de ţicneli.

Seara făcea un duș, mânca la repezeală, își lua lada cu bere, se așeza în faţa mausoleului și bea până noaptea târziu, ascultând muzica din barul de peste drum. Îl trezea soarele pe la unsprezece și, mahmur, constata că, la fel ca în zilele precedente, își pusese pătura lângă mușuroiul de furnici pe care-l protejase când au descărcat bolţarii. Se spăla, trăgea un gât de vodcă și începea lucrul.

Se sfârșea vara. Aproape terminase cu zidurile când s-a oprit. Ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, a făcut baie, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat curat și s-a dus la gară. A luat primul tren, fără să-l intereseze destinaţia. Câteva zile s-a plimbat prin ţară la întâmplare. Hoinăreala i-a prins bine: în câteva ore, lucrarea era gata. Și-a amânat ascultarea pentru a doua zi, prelungindu-și intenţionat momentul de plăcere.

S-a trezit dimineaţa foarte devreme. Prin spaţiul îngust, special prevăzut s-a strecurat în chioșc, plombând gaura din zid cu un balot de haine vechi. Stând în tăcere și întuneric, a simţit divina liniște a singurătăţii, a unicităţii sale.

Și dintr-odată le-a auzit: vrăbiile. Vrăbiile de pe acoperișul metalic al chioșcului, cu ghearele și zburătăcelile lor. Apoi o rafală de vânt a aruncat o crenguţă uscată, care i-a zgâriat dureros timpanele. Apoi pietricelele aruncate cu praștia de puștii din cartier.

Dărâmat, a început să plângă ca un copil.

În zilele următoare a făcut modificări. A adus o remorcă de nisip și a aruncat-o cu lopata între ziduri și pereţii chioșcului, a turnat deasupra o placă din beton… Epuizat și fericit, și-a privit opera. Ignorând mulţimea ce asista din stradă la această spectaculoasă acţiune, s-a strecurat febril în templu. S-a întins pe podea cu creierul gol. În sfârșit, tăcere, liniște, unicitate perfectă. S-a lăsat dus aiurea de intensitatea cunoașterii lui.

Apoi a auzit. Un zgomot fin, un fâșâit ușor. Întâi a crezut că e vreun șoarece. S-a ridicat în capul oaselor și, dezmeticit, și-a dat seama că-și auzea propria respiraţie. S-a sforţat să nu mai respire, dar și-a auzit sângele bătându-i în timpane ca niște tobe.

Un moment, s-a holbat în întuneric. Ca un animal hăituit, a ieșit și s-a repezit în casă. Sub privirile stupefiate ale curioșilor care intraseră deja în curte, a ieșit val-vârtej și, ca o târâtoare uriașă, a reintrat din nou în construcţia acum asemănătoare unui cuptor părăsit. Nerăbdătoare, gloata a așteptat să iasă, să le ofere o explicaţie, o motivaţie. Neputându-și înfrâna curiozitatea, unul din bătrâneii detectivi s-a decis să-l caute. Acolo a rămas. Speriaţi și convinși că „nu-i lucru curat”, oamenii au anunţat poliţia.

Săracu’ bătrânelu’ – pe brânci. „Stop cardiac”, au zis chirurgii după autopsie.

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Tribuna, Cluj-Napoca)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe