Marius Manole

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Ar juca teatru de dimineaţă până seara. Îi place scena și de mic a știut că acolo vrea să ajungă. Când era în clasa a IV-a a jucat cu Dorel Vișan și Adrian Pintea în filmul Un bulgăre de humă. Mereu a vrut să joace în orașul natal și să fie alături de cei dragi, dar viaţa i-a rezervat alte locuri unde să-și pună talentul în valoare. Revine mereu în Iașul natal, iar primul lucru pe care îl face când ajunge aici este să meargă direct acasă, la mama. Uneori are și trei spectacole pe seară, dar nu se plânge de acest lucru. Nu se crede un actor talentat, dar recunoaște că, pentru tot ce este astăzi, a muncit foarte mult.

 

Cum te-ai prezenta celor care nu știu cine este Marius Manole?

Sunt Marius Manole, actor la Teatrul Naţional din București, născut la Iași, în 1978. Cam atât. În esenţă, asta este. Important este unde te-ai născut, ce studii ai și, dacă ești angajat, unde ai cartea de muncă.

 

Pentru un actor este greu în ziua de astăzi să aibă o carte de muncă?

Da. Este din ce în ce mai greu, pentru că locurile sunt blocate în teatre, nu se deblochează, nu se dau concursuri. Pe timpuri, în fiecare an se dădea câte un concurs în fiecare teatru. Acum nu mai funcţionează așa, iar actorii tineri nu mai au nici o șansă să facă parte dintr-o trupă de teatru. Nici nu știu dacă își doresc acest lucru. Am întâlnit mulţi tineri care îmi spuneau că nu doresc să se angajeze într-un teatru. Am întrebat de ce și mi s-a spus că nu doresc să joace toate porcăriile care se joacă acum. Acesta este unul dintre răspunsuri. Altul ar fi de genul: „pe salariul acesta nu am de ce să stau într-un teatru”.

 

Te-ai bucurat când ai avut carte de muncă?

M-am bucurat, pentru că fac parte dintr-o generaţie care a fost crescută cam așa: trebuie să avem un loc de muncă, o casă și o familie. Primele două le-am și realizat. Pe a treia nu, dar nu este târziu. M-am bucurat pentru că îmi place să fac parte dintr-o trupă, dintr-o familie. Când eram la Teatrul Naţional din Iași, unde am debutat când eram student, îmi plăcea tare mult sentimentul că aparţineam unei trupe. Sunt mândru că sunt angajat la Teatrul Naţional din București, îmi iubesc locul de muncă și îmi place să joc.

 

Se întâmplă să joci cu actori cu care să nu rezonezi?

Sigur. Uneori poate nu suntem pe aceeași lungime de undă. Unii uită textul, alţii sunt dezinteresaţi sau nu răspund așa cum ar trebui pe scenă. Nu mi s-a întâmplat ca în roluri principale, roluri-cheie, să am contact cu actori care să nu-mi placă deloc, pentru că aș fi refuzat să joc.

 

„Pentru mine, actoria este o meserie pe care, dacă o faci bine, o ridici la rang de magie. Dacă nu, o laşi la rang de meserie”

Cum te pregătești pentru un rol? Cum arată „bucătăria internă” a actorului Marius Manole?

Trăim în secolul vitezei, când bucătăria internă se reduce drastic. Nu mai avem timp, cum era înainte de ’89, când actorii, dacă aveau spectacol seara, nu făceau nimic în timpul zilei, aveau grijă ce mâncau, stăteau mai mult în pat, își făceau exerciţiile de dicţie. Acum suntem într-o alergătură de dimineaţa până seara. La ora 7.00 îmi scot câinele afară, după care încep să am repetiţii. Uneori câte două, alteori câte trei spectacole pe seară. Nu mă mai pregătesc în nici un fel. Am învăţat să mă concentrez foarte repede. Sunt de principiu că actoria nu trebuie tratată ca pe nu știu ce meserie. Nu cred așa ceva. Toate meseriile sunt speciale. Pentru mine, e o meserie pe care, dacă o faci bine, o ridici la rang de magie. Dacă nu, o lași la rang de meserie. Nu fac parte dintre acei actori care înainte de spectacol se concentrează. Vorba lui Dem Rădulescu: „Mă concentrez, adică mă fac mai mic?”. Dacă știi ce ai de făcut pe scenă și știi ce ai repetat două luni de zile, nu cred că trebuie să stai înainte de spectacol și să meditezi. Nu fac nimic special înainte de spectacol. Beau o cafea. Nu am tabieturi. Am fost crescut cu tot felul de povești de genul acesta: actorul, înainte de spectacol, nu are voie să mănânce, nu trebuie să doarmă. Acumulasem foarte multe frici din această cauză. Nu fac parte din soiul acela de actori care intră în pielea personajului, se adâncesc în el și intră în transă. Nu cred în aceste falsuri, că ieși de pe scenă și spui: lasă-mă să ies din personaj, să-mi revin.

 

La începutul carierei, spuneai că îţi plăcea să rămâi singur în sala de spectacol pe scenă. Acum se mai întâmplă acest lucru?

Și acum fac asta. Mă fascinează în continuare lumea teatrului. Și acum îmi place mai mult lumea din culise, în comparaţie cu spectacolul. Mi se pare că spectacolul din culise este unul pe care publicul ar trebui să-l vadă. Dacă ar fi după mine, aș pune publicul în cealaltă parte. Mă fascinează momentul când actorul stă în culise, iar pe scenă devine altcineva dintr-odată. Dintr-un om obișnuit, devine un Ștefan cel Mare sau un Hamlet. Mă fascinează cum se adună energiile și cum actorii sunt atât de nebuni și de copii încât să se lase priviţi de 800 de ochi și să accepte să fie goi, cumva. Să se joace cu sentimentele oamenilor și cu ale lor. După spectacol îmi place când toată lumea iese, iar în sală și pe scenă rămân toate energiile care s-au strâns. Este foarte interesant să vezi cum scena și sala încă trăiesc după terminarea unui spectacol. Teatrul însuși are o energie a lui.

 

De mic te visai pe scenele din ţară?

Categoric. Nu am crezut că o să se și întâmple atât de repede și atât de ușor.

 

Cum de s-a întâmplat atât de repede, mai ales că în zilele noastre tinerii absolvenţi de teatru se plâng că nu au unde și ce juca? Mulţi dintre ei aleg variantele alternative.

Pe timpul meu, nici măcar aceste alternative nu existau. Cred că fiecare om are steaua lui. Tot ce mi s-a întâmplat în viaţă a fost cu voia mea. Dacă ești încrâncenat și spui că vrei să ai succes, cred că abia atunci ai mai puţine șanse. Sigur că, dacă stai acasă relaxat și aștepţi ceva, este clar că nu se va întâmpla.

 

„Dacă un om oboseşte după un spectacol, eu obosesc după trei”

Ţi-ai promis ceva când ai intrat prima dată în teatru?

Da. Mi-am promis că nu voi face rabat niciodată de la muncă, mi-am promis că nu voi trata meseria aceasta ca pe un loc unde vin la serviciu și mi-am promis că ori îmi fac meseria la cel mai înalt nivel, ori nu o mai fac.

 

Joci foarte mult. Fugi dintr-o parte în alta. Cum și unde îţi regăsești forţa de muncă?

Am o capacitate foarte mare de regenerare. De exemplu, dacă unui om îi trebuie șase ore ca să doarmă pentru a se odihni, eu am nevoie de trei. Dacă un om obosește după un spectacol, eu obosesc după trei. Nu mă laud, dar pur și simplu așa se întâmplă. Aseară am avut două spectacole. Am terminat după miezul nopţii. Am ajuns acasă. Dimineaţă am scos câinele afară, am făcut drumul până la Iași. La ora 21.00 plec iar pe drum. Dimineaţă am repetiţii, după care alt spectacol.

 

Spuneai că te bucuri că ai făcut școala de actorie la Iași…

Da. Mă bucur enorm pentru asta și le sunt recunoscător profesorilor mei. Sunt produsul școlii ieșene, iar bucureștenii m-au acceptat din prima. Dacă nu aveam o școală bună, nu aveau cum să mă îmbrăţișeze așa, dintr-odată. Cred că profesorii mei și-au făcut datoria.

 

Ai simţit cumva că Iașul te-a respins imediat după ce ţi-ai terminat studiile?

Nu. Și nu cred în chestia asta. Pentru orice ușă închisă există o fereastră deschisă, iar ceea ce îţi este dat, în frunte ţi-e scris. Îmi accept destinul și, în general, tot ce mi se întâmplă în viaţă. Accept cu fruntea sus, pentru că știu că așa trebuie să fie. Boala, moartea și tot ce se întâmplă în jurul meu le accept, pentru că sunt inevitabile.

 

„Aş fi mulţumit dacă aş avea un copil ca mine”

Părinţii tăi sunt mulţumiţi de ceea ce faci?

Cred că da. Și acum mă mai ceartă. Mama ar fi în stare să mă bată dacă aș face ceva neindicat. Sunt copilul lor în continuare și așa va fi mereu. Cred că sunt mândri de mine. Nu prea vorbim despre asta. Nu sunt genul de om care are nevoie de confirmări sau de prea multe laude. Mă feresc mereu de asta. Cred că am niște părinţi fericiţi. Au un singur copil, care a făcut ceva în viaţă. Am o carieră, o casă pe care mi-am cumpărat-o singur, îmi plătesc rata la bancă, am un câine și o pisică. Probabil că ei așteaptă un nepot.

 

Și ce le spui cu privire la asta?

Să aștepte sănătoși. Când să-l fac? Între două spectacole? Când să-l cresc? Aș fi mulţumit dacă aș avea un copil ca mine. Aș fi fericit.

 

Când trebuie să aibă un actor curaj?

Atunci când deja are niște lucruri în spate și lumea are niște așteptări din partea lui. Trebuie să aibă curaj pentru că începe să simtă presiunea. Este greu să funcţionezi 20 de ani în teatru și de fiecare dată să fii la fel de bun. Și mie mi se mai spune: „ai fost bine, dar nu e ca în alt rol”. Nu poţi să le faci pe toate la fel și nici nu trebuie. Ai nevoie de curaj atunci când ești mic și nu vine critica să te vadă. În momentul când ai un nume, începe să se umple sala cu Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache sau Rodica Negrea, care vor să vadă ce ai făcut. Mi-am găsit curajul în felul următor: eram în spatele scenei la Arcub. Erau Însemnările unui nebun. Domnul Bălănescu era în culise și își încălzea degetele. Sala era plină de celebrităţi. Aveam emoţii. În secunda aia m-am gândit: dacă Dumnezeu ar spune acuma „Bă, Manole, ce ai prefera acum? Să ai cancer sau să joci spectacolul acesta?”, i-aș răspunde „Să joc, nenică. Hai, deschide cortina!”. Îmi face plăcere când intru pe scenă și mă bucur chiar dacă greșesc, pentru că am o mare capacitate de a șterge tot. Nu îmi este frică decât de Dumnezeu, de boală și de moarte.

 

Ai simţit că publicul poate fi educat prin teatru?

Nu numai că am simţit, dar am primit și reacţii pozitive pe facebook sau chiar în scrisori. Sunt oameni care îmi spun că nu au mai fost de mulţi ani la teatru ori au fost fără tragere de inimă. Când au venit să vadă spectacolul cu mine, și-au dat seama că au pierdut mult de când nu au mai fost la teatru. Unii mi-au mărturisit că au ieșit din depresie după ce au văzut un spectacol, iar alţii că vor să revină pentru că simt teatrul ca un drog. Poţi schimba viaţa oamenilor din sală fără să-ţi dai seama.

 

În câte spectacole joci în acest moment?

Foarte multe. Douăzeci și două.

 

„Joc şi pentru bani, dar mai ales pentru bucuria de a fi pe scenă”

Ce le-ai spune celor tineri care se pregătesc pentru o carieră în teatru și poate care te au ca model?

Nu știu cât talent am. Pe mine munca m-a adus aici. Dintre un om talentat care nu muncește și unul fără talent care muncește, mereu cel care muncește va avea de câștigat. La fel ca în sport. Actoria este, de fapt, o meserie de sportiv. Antrenamentul zilnic este extraordinar de important. Iar dacă nu muncești, poţi să ai talent cu carul. Am văzut foarte mulţi colegi care au talent și s-au ratat din cauză că li s-a părut că este de ajuns să-l aibă. Le recomand studenţilor și actorilor tineri să joace la început de carieră orice, oricât, oricum, chiar fără să ceară bani. Aceștia vor veni mai târziu, cu siguranţă. Dacă din start pui întrebarea cât ţi se oferă, ai pierdut pariul. Să joace chiar și roluri pe care nu le iubesc, să înveţe să le iubească. Chiar dacă dau de parteneri cu care nu vor să joace, să o facă. Școala nu se face numai în școală. De fapt, școala adevărată o faci pe scenă. Dacă nu ai mingea la picior, cum se spune, nu ai cum.

 

Cum treci de la un personaj la altul?

Foarte ușor. Pentru mine, actoria este o joacă. Dacă mă duc la casa de bilete din gară și vreau s-o enervez pe doamna de acolo, încep să joc un bâlbâit care cere un bilet. Mă amuz și prin magazine. Merg strâmb, mă prefac șchiop, să văd cum reacţionează lumea. Așa văd eu actoria. De exemplu, acum mă fac că sunt profesor de violoncel. Publicul știe că nu sunt, la fel și eu. Peste o oră poţi să mă pui să joc Puk. Asta înseamnă studiu.

 

Refuzi roluri?

Da. În special pentru că stau prost cu timpul. Joc trei spectacole pe seară. Acum mă gândesc unde să-l pun pe cel cu numărul patru (râde). Poate la matineu. Uneori nu mă interesează textul, alteori nu-mi plac partenerii sau regizorul. Câteodată mă duc pentru bani. Multă lume spune că artistul nu are nevoie de bani, dar nu este așa. Nu cred că Meryl Streep trăiește din împrumuturi.

 

Salariile din teatru care se vehiculează sunt reale?

Da. Am colegi care au salariul de 10 milioane.

 

Joci pentru bani?

Joc și pentru bani, dar mai ales pentru bucuria de a fi pe scenă.

 

Însemnările unui nebun, un spectacol cu un succes la care nici tu nu te așteptai!

Am sperat în viaţă că vor veni 500 de oameni să se uite la mine o oră și 40 de minute. I-am spus regizorului Felix Alexa, cel care mi-a propus nebunia asta, că eu nu joc așa ceva. Iar acum mă mir cum de s-a umplut sala.

 

Ești foarte activ în mediul online.

Da, pentru că mi-am dat seama că nu mai sunt bani pentru afișe și atunci singurul mod în care îţi poţi anunţa evenimentele sunt canalele online. În București, într-o seară sunt cel puţin 40 de spectacole. Cum poţi să atragi lumea la spectacolul tău? Facebook-ul ne-a ajutat tare mult pe noi, actorii tineri.

 

Ești un om simplu?

Da. Mi se pare greu să fii din Iași și să fii complicat. M-am ferit să mă consider „zeul Marius Manole”. Sunt un om normal, cu niște calităţi și care a avut noroc foarte mult în viaţă.

 

Ce înseamnă pentru tine Radu Beligan?

Rezistenţă.

 

Medeea Marinescu?

Curăţenie.

 

Victor Rebengiuc?

Adevăr.

 

Rodica Mandache?

Joacă.

 

Radu Afrim?

Bunătate și talent.

 

Ce-i lipsește teatrului din România?

Experimentul. De fapt, lipsa banilor, care duce la lipsa experimentului. În România nu se face experiment. Acesta ar trebui finanţat de stat. Experiment înseamnă să faci ceva care poate să prindă sau nu la public. De aia nu se mai descoperă nimic nou în teatrul românesc. Cu teatrul de experiment nu câștigi bani de la public. Trebuie să fie cineva care să finanţeze așa cum se întâmplă în străinătate. Teatrul este ca medicina. În medicină se fac niște experimente ca să descoperi un anumit medicament și se investește pentru asta. Așa ar trebui să fie și în teatru. Nu moare nimeni dacă nu are teatru. Dacă nu ai medicamente, mâncare sau apă, mori, dar dacă nu ai teatru, nu se întâmplă asta. Teatrul este o altfel de hrană, de care nu toată lumea are nevoie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe