Euroscepticism cu pașaport

Lucian Dîrdală Publicat la: 24-02-2015

Cu câteva zile înainte de alegerile pentru Parlamentul European, sunt mulţi cei ce privesc cu îngrijorare spre sondajele de opinie, în special spre cotele partidelor eurosceptice și spre nivelul așteptat al prezenţei la urne. Nu este prima dată când publicul va evidenţia prin vot o parte dintre defectele democraţiei la nivelul UE. De data aceasta, însă, există un important element de noutate.

Este pentru prima dată când sentimentul UE-sceptic afectează atât de puternic cele patru state mari din Uniune. În Germania, unde consensul pro-Comunitate și apoi pro-Uniune a reprezentat o bază a sistemului politic postbelic, eventualitatea ca Alternativa pentru Germania să depășească pragul de 5% și să trimită reprezentanţi la Bruxelles/Strasbourg este privită cu teamă. Totuși, vorbim în acest caz doar despre reprezentare. La Paris, Roma și Londra se vorbește chiar despre victorie. Frontul Naţional (FN), Mișcarea Cinci Stele (M5S), respectiv Partidul Independenţei din Regatul Unit (UKIP) au șanse mari de a depăși formaţiunile tradiţionale.

Desigur, ar fi o mare eroare să uniformizăm abuziv câmpul eurosceptic. Doctrina, stilul și pedigriul politic variază de la un partid la altul și de la o ţară la alta. Unele formaţiuni sunt structural ostile democraţiei, chiar dacă îi reproduc din vârful buzelor discursul. Zorii Aurii (Grecia) sau Jobbik (Ungaria) sunt periculoase în primul rând pentru sistemele democratice naţionale și abia apoi pentru proiectul european. Altele însă nu fac (deocamdată) nimic altceva decât să limiteze domeniul democraţiei și comunităţii la propria naţiune și propriul stat, revalorizând graniţele. Grupările germană și britanică, amintite mai sus, pot avea în rândurile lor persoane antipatice, dar exprimă puncte de vedere legitime într-o democraţie liberală. Celelalte formaţiuni eurosceptice tind să ocupe poziţii în interiorul intervalului astfel definit. Important e faptul că avem, totuși, un interval, nu un punct.

Rămânând la euroscepticismul din statele mari, nu trebuie ignorat faptul că în Franţa și Marea Britanie – ţări unde formaţiunile eurosceptice concurează pentru primul loc – sistemele electorale naţionale blochează reprezentarea parlamentară a partidelor antisistem. Frontul Naţional francez nu a mai obţinut de multă vreme o reprezentare în legislativul intern, din cauza sistemului majoritar în două tururi – o formulă ce încurajează coaliţii îndreptate contra candidaţilor săi, în turul secund. Sistemul britanic, majoritar într-un singur tur, premiază de regulă cele două mari partide cu rădăcini sociale puternice și le sancţionează pe celelalte, printre care se numără și Partidul Independenţei. Alegerile la nivelul Uniunii reprezintă pentru FN și UKIP ocazii excelente de a da glas frustrării partizanilor lor, mai ales că agendele lor politice chiar privilegiază temele europene – e drept, nu în maniera agreată la Bruxelles. În cazul UKIP, respingerea UE este unica temă importantă, iar militanţii partidului o convertesc eficient în propoziţii despre viaţa de zi cu zi a omului obișnuit. Cât privește FN, în ultimul deceniu, acesta a renunţat la câteva dintre enunţurile afirmative ce-l apropiau de neofascism și a devenit un partid de tip „Nu!”; evident că integrarea europeană este, din acest punct de vedere, o temă extrem de generoasă.

După scrutinul din 2009, în care formaţiunile ostile integrării au obţinut rezultate bune, s-a vorbit mult despre primele efecte ale crizei și despre teama cu privire la ceea ce va urma. Acum, un eventual succes electoral și mai convingător al acestor forţe ar putea fi explicat prin acumularea frustrărilor, prin erodarea solidarităţii paneuropene și exacerbarea egoismului naţional, în variatele sale forme. De asemenea, am putea vorbi – dacă nu cumva rezultatele vor contrazice aceste anticipări – despre o reușită a euroscepticilor și eurofobilor în articularea nemulţumirilor faţă de piaţa unică și, într-un sens mai larg, faţă de capitalismul globalizat. Ar fi însă un fenomen ce nu poate fi analizat exclusiv la nivelul Uniunii, oricât de tentantă ar fi această linie, prin comparaţie cu migăloasele discuţii despre sistemele naţionale. Alegerile din 25 mai ne vor sugera probabil că o bună politică europeană nu poate apărea decât după remedierea câtorva dintre disfuncţiile cu care se confruntă astăzi statele membre – mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe