Arieratele cusururi

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Pe fondul îngrijorărilor din zona economiei și finanţelor, în discursul specializat stăruie un termen-diagnostic pentru lipsa de performanţă, dar care conturează, cumva, un spaţiu tampon de excludere a marelui public de la esenţa lucrurilor.

Iată câteva enunţuri ce cuprind termenul arierate, căci despre acesta este vorba: „Arieratele rămân o problemă sensibilă în economia românească”; „Bugetul din zona crepusculară: arieratele locale”. În ciuda anturării, pe ici pe colo, prin paliative lingvistice cum sunt „sensibil” ori „zonă crepusculară”, adevărata faţă a problemei începe să ni se întrezărească, atunci când aflăm, însă, că „FMI ne caută [!] la arierate și credite”.

Abia cu un deceniu în urmă, un vorbitor (chiar cultivat) al limbii române recunoștea în arierat doar o parte din numele unei insuficienţe mintale, mai precis, o carenţă (psihologii i-ar zice și „tară”) în ceea ce privește dezvoltarea psihică și intelectuală, categorisită, cu oarecare eleganţă, o rămânere în urmă sau retardare. Cuvântul în discuţie, sinonim și cu debil (mintal), a rezultat prin acomodarea la sistemul morfologic al limbii române a unui împrumut din franceză.

Decisiv concurat de urmașul unui termen de la cursele de cai (handicap), cu largă aplicabilitate la numeroase categorii de infirmităţi (handicapaţi locomotorii, mintali etc.), substantivul arierat părea că va părăsi fără onoare terenul. I-au venit însă în ajutor „societăţile” de tot felul, persoane juridice care, rămânând datoare faţă de bugetul de stat, i-au revigorat utilizarea, în forma de plural și cu mutaţia spre finanţe. Deși în acest proces un rol deosebit l-a avut „alinierea” la terminologia din lexiconul tehnic al FMI și al altor asemenea foruri internaţionale, nu este mai puţin adevărat că arieratele maschează, chiar involuntar, penibile datorii sau restanţe, ca nume ale metehnei la ordinea zilei.

Dacă în cazul precedent și-a spus cuvântul presiunea racordării la jargonul lumii bune a afacerilor (engl. arrears provine tot din fr. arriéré – „restanţă la plată”), avem și noi resurse proprii. A reapărut, recent, în discursul public, termenul reașezare, cu referire la preţuri. În secolul al XIX-lea, acesta numea „reîntronarea” unui domnitor (la Asachi) sau o repunere „în drepturi”, dar în anii comunismului reașezare era un eufemism pentru creșterea preţurilor (de obicei, la cele mai multe dintre produsele alimentare de bază). Nu, nu era permis și nu se putea vorbi de „scumpire”, de vreme ce, în paralel, alte preţuri erau diminuate (de exemplu, cel al scobitorilor sau al blacheurilor). Așa că, pe ansamblu, preţurile a diferite produse erau re-așezate. Dar și astăzi, după cum scria cineva, „când i se vorbește frumos, românul mediu acceptă reașezarea preţului la carburanţi”, de exemplu.

Dar se vede că, în epoca la care ne-am referit, nu „CC-ul” era direct implicat; terminologia era și ea tatonată de economiștii de „la vârf” și de pragmaticienii regimului pe terenul comunicării, unii dintre primii în funcţie și azi, așa că nu e de mirare că și-au adus aminte de termenul salvator de imagine de pe vremuri. Îmi amintesc că prin anii ’80, aflându-mă la Berlin, am fost prezentat de colegii de la Institutul de Lingvistică Aplicată unei colaboratoare din aparatul tehnic al partidului (mai mult sau mai puţin) frăţesc. Aceasta învăţase limba română pentru a citi zilnic Scânteia, spre a descifra (așadar printre cuvinte și rânduri) varianta naţională a limbii de lemn. Printre termenii neînţeleși, deși consulta conștiincios dicţionarele, s-a aflat și această reașezare pidosnică, pe care Fräulein Gross (?) nu o putea transla în ideologic. E drept, respectiva era atentă și la alte subtilităţi; de exemplu, se întreba ce înseamnă „s-a suit scroafa-n copac”, expresie ce nu avea ca sursă Scânteia, deși adresa era, totuși, la un foarte important personaj din viaţa politică!

Așadar să evităm cuvintele ce ar putea neliniști! Nici pe clientul cu bani puţini nu-i poţi jigni: nu-i propui spre vânzare ceva ieftin, ci… la preţuri atractive, accesibile (niciodată specificate) sau rezonabile, și nu pe datorie: cumpărătorului de rând nu i se acceptă și el nici nu știe să jongleze cu arieratele. Ci îi faci un credit (avantajos, desigur!) și așa mai departe, cu alte formule de manipulare prin seducţie, care, cel puţin, protejează sensibilitatea sau vanitatea.

Chiar a dispărut oare violenţa limbajului publicitar? Nu, și iată proba: cocoloșit (sau îmbrobodit) de atâtea precauţii comunicative psiholingvistice, vrei și tu să fii dur și triumfător, să-ţi impui neînduplecat voinţa asupra cuiva? Atunci, folosește decis și (cumpărând) imediat „formula care omoară”, a unui insecticid care-ţi oferă… confortul pe o perioadă de n ori mai lungă decât alte (vai de capul lor!) produse din branșă!

Iată un drum, deloc glorios, al unui neologism, de la debilitate spre datorie ajunsă la scadenţă și neachitată, pe poziţia de așteptare spre acoperirea de către stat. Adică pe seama impozitelor plătite de cetăţeni, duși cu vorba îndulcită.

În sfârșit, să notăm că în seria sinonimică mai largă a noţiunii „datorie” se află și turcismele veresie și cusur, ultimul termen specializat cu sensul „defect”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe