În căutarea acțiunii pure

Ana Ionesei Publicat la: 24-02-2015

Lumea antică funcţiona conform unei stricte delimitări între acţiune și muncă, ce corespundea opoziţiei dintre libertate spirituală și aservire materială. Analizând „hoinăreala schizofrenului”, Gilles Deleuze și Felix Guattari constată eliminarea distincţiei om/natură și confiscarea absolută a întregului univers uman de către producţie („totul este producţie: produceri de producţii, de acţiuni și de pasiuni”, afirmau ei în Capitalism și schizofrenie, vol. I, Anti-Oedip), fapt confirmat de fenomenul dilatării temporale experimentat de individul lipsit de discernământ, rătăcit într-un peisaj al aparenţei și senzaţionalului.

În mod similar, Simone Weil atrăgea atenţia asupra anihilării naturii ca și cosmos, respectiv a uitării poziţiei umane în cosmos, iar Kafka ar fi aprobat-o fără rezerve: „Nimic altceva decât imagine, nimic altceva decât uitare totală”. Voinţa de a poseda lumea ca obiect și imagine contribuie la reificarea subiectului pentru care apetenţa cronică de nou este lipsită de nous.

La rându-i, Julius Evola, în Oamenii și ruinele, contesta cultul progresului haotic atunci când demasca antitradiţionalismul și patosul revoluţionar atât de familiar generaţiilor care nu-și asumă nici o istorie proprie, nici apartenenţa la o istorie în genere: „există, în schimb, cei care, născuţi ieri, nu au nimic în spatele lor, cred doar în viitor și se dedau unei acţiuni fără bază, empirică și improvizată, iluzionându-se că ar putea conduce lucrurile fără să cunoască și să recunoască nimic care depășește planul materiei și al contingenţei, născocind când un sistem, când altul, al cărui rezultat nu va fi niciodată o ordine adevărată, ci o dezordine mai mult sau mai puţin stăpânită și un simplu mod de a se descurca”.

Acest tip uman degenerat la care se referă Evola amintește de acei oameni pestriţi ai viitorului pe care-i întâlnește Zarathustra atunci când face o incursiune în viitor, în „ţara culturii”: „Căci voi aveţi pretenţia de-a zice: «Suntem în întregime legaţi doar de real, goliţi de credinţă și orice superstiţie»… Dar cum aţi putut să credeţi voi, ce nu sunteţi decât coperţi împestriţate a tot ce-a fost credinţă! Sunteţi numai dovada contrarie și ambulantă a oricărei credinţe; sunteţi o destrămare de gânduri”.

Omul actual, devenit colaj, lipsit de centru, este tributar iluziei „lipsei de timp”, semn al unei întrebuinţări deficitare a timpului de muncă și de răgaz.

Avansând conceptul de viteză, Henri Michaux preciza, în Mescalina, mizerabil miracol, că „sănătatea spirituală ar consta, dimpotrivă, în a rămâne stăpân pe propria-ţi viteză… Tot ceea ce durează este insuportabil pentru cel ce supraveghează. Are nevoie de odihnă, altminteri se va declanșa boala celui ce controlează, adică nebunia. Pentru că nu va ceda pur și simplu. Se va agita, va face escapade, va vorbi, va scrie fără încetare, va delira, va auzi voci, va proiecta, va întreprinde o mulţime de lucruri, va imagina altele, ca și cum ceva în minte nu cere decât să funcţioneze, mult, mult mai repede decât de obicei, decât viteza sa liberă”.

Descrierea lui Michaux rimează cu mediile sociale în care spontaneitatea creatoare este inhibată prin impactul impersonalului se, devenit actantul unui proces de multiplicare a derizoriului.

În studiul Existenţialismul astăzi, Ștefan Bolea observa că, spre deosebire de consumul de halucinogene, prin care se încearcă accederea la plăcerea necondiţionată, paranoia marchează afirmarea lumii ca infern, determinând separarea totală a individului de lume: „paranoia nu poate fi înţeleasă în absenţa intensificării absolute a durerii (care izolează mai acut decât angoasa), relevând lumea ca iad (…) paranoia, ca transformare a percepţiei, ca excurs în sub-realitate, este o călătorie în infern.

Pe lângă izolarea extremă, paranoia mai aduce și despicarea Dasein-ului de In-Der-Welt-Sein, mai simplu spus, separarea dintre sine și lume. Nu numai că individul este transportat din lumea aceasta, Dasein-ului îi este tăiată legătura dintre el și sine însuși”.

Inevitabilele simulacre de comunicare și finalizare a unei acţiuni constructive oarecare sunt cu atât mai periculoase cu cât își extrag vigoarea din gestul fatal freudian, și anume dinamitarea limitei dintre normal și patologic.

Dacă nu ne putem opune agitaţiei omnipotente, încă ne mai putem exercita autonomia prin ritm. În Știinţa voioasă, Nietzsche ne aduce aminte că, încă din vremurile vechi, ritmul era socotit util, fie că era vorba despre îmbunarea zeilor, purificarea oamenilor sau accelerarea muncilor. Individul cu vocaţie creatoare își poate aroga o zodie a esenţialului, astfel încât munca și vacanţa să se solidarizeze într-un corp ritmic ce conservă puritatea acţiunii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe