Iluzia iluziei

Tiberiu Brăilean Publicat la: 24-02-2015

Locuiam într-o poveste și eram fericit. Apoi am fost bruscat și mutat într-o așa-zisă realitate, care s-a prezentat ca reală. Toate necazurile pot fi mai ușor îndurate dacă le prezinţi ca pe o poveste, spunea Isak Dinesen.

Dacă poţi să faci din orice fiinţă închipuită una care să pară adevărată, poţi păcăli pe mulţi, dar vei pierde foarte mult timp. Dar cel mai greu îmi este să mă cunosc pe mine însumi. Mai ales că am înţeles că și eu sunt real și nu înţeleg cum devine chestia asta. Pentru mine timpul este imaginar, iar acesta e legat de direcţiile în care mă deplasez în spaţiu. Sunt liber și mă deplasez unde am treabă, deși cam am peste tot și direcţiile respective sunt cam totuna. La nevoie, dilat timpul. Mi s-a spus că trecutul e diferit de viitor. Credeţi? Eu trăiesc în prezent și nu-mi amintesc nici trecutul, nici viitorul, în schimb le pot intui. Cine e ignorantul?

Ar fi bine să încercăm să știm mai întâi cine suntem. Care e adevărata noastră natură, pe care să o împlinim. Raţionaliștii consideră că fără raţiune omul ar fi un simplu animal. E o mare prostie. Nu raţiunea, ci spiritul înalţă omul. Natura spirituală a omului e singura imaginabilă, din ea decurge și morala, și întregul său comportament. Asta este starea de normalitate. De ce toţi par să caute altceva? De ce se străduiesc să intre sub iluzia iluziei?

Oamenii sunt folosiţi, cum avertiza Saint-Simon, ca lucruri, și asta pentru că nu știu cine sunt, nu-și cunosc natura divină, iar de aici lipsa de demnitate. Mi-e milă de cel care, din varii motive, umilește un om, care este lumină din lumină și iubire din iubire, persoană din persoană. Efectul de bumerang îi va aduce mult chin. Politica e concepută ca un soi de inginerie socială, în care principiile au fost părăsite de mult. Nu duce nicăieri, decât la îmbogăţirea materială a unor mincinoși, printr-o formă de furt. Asta numiţi voi realitate?

Devin real dacă pot să iert, să am răbdare, chiar sub umilinţă, să iubesc tot ce e viu. Dacă animalele sunt oameni lipsiţi de raţiune, aleg animalele. Dar sunt atâtea entităţi mai prietenoase… Cartea a 8-a din Republica lui Platon descrie bine trecerea de la democraţie la tiranie, ca un proces de dezintegrare atât individuală, cât și socială: „Omul tiranic și statul tiranic nu sunt decât produsele finite ale unei degenerări progresive, care începe atunci când ambiţia uzurpă democraţia”. Deci sunt și lucruri mai rele decât raţiunea, cum ar fi ambiţia, orgoliul, invidia și multe altele. Se văd în jur, se văd în ochii noștri. Mai presus de toate aș pune răutatea aceea nudă, autentică, în formă pură, ce domină personalitatea omului și atâtea programe sociale. „Lupi ascunși în blană de oameni.” Am văzut în ochii unora această răutate nativă, necultivată și m-am speriat. Asta e realitatea? Am toată compasiunea pentru ea.

Înclinaţia și capacitatea oamenilor de a înţelege și realiza dreptatea fac posibilă democraţia. Avem această libertate, prin cunoașterea binelui și a adevărului. Recursul la libertate nu poate fi făcut decât în numele Dreptăţii, care transcende interesele subiective și „raţionale”. Conștiinţa și exercitarea libertăţii îndepărtează tirania, cu condiţia ca fiecare să înţeleagă că libertatea sa încetează acolo unde ea încalcă libertatea altuia. Asta deoarece unitatea reprezintă esenţa, iar numele de „fiinţă” nu poate fi atribuit decât cuiva care este unic. Asta spuneau și Platon, și pitagoreicii.

Dacă mă supăr, pot să plec în alt univers. Oricum, pe acesta deja îl conţin la nivel de bozon. Preţuiesc mai mult libertatea decât „realitatea”. Ipostaziez libertatea, iar împreună producem sens. Nu se întâmplă nimic nou, pentru că totul s-a mai petrecut sau a fost anticipat. Trăim într-o epocă revoluţionară, în sensul că suntem pe cale să producem o catastrofă, dacă nu apare o nouă putere spirituală. Mareea nihilismului e din nou aproape de ţărm. Pentru ca viitorul să se facă înţeles, el își dezvăluie din timp o latură a profeţiei. E bine deci să avem profeţi, și pentru viitor, dar și pentru trecut, pentru că oare nu e totul ciclic? Roata sau spirala vieţii se învârt continuu.

Vin oameni noi, cu noi culori și spirite vechi. Numai ei pot face faţă problemelor pe care le-am creat, prea subtile ca să le înţelegem. Asta e tragedia noastră fundamentală. „Realitatea” a devenit prea subtilă pentru noi. Mai bine ne retragem înapoi în vis, în poveste. Spiritul timpului ne trimite înapoi la arhetipuri, între care există măcar un acord minimal. De ce să nu facem loc pentru oamenii noi? Paul Ricoeur spune că ar fi devastator dacă ne-am resemna în faţa dezvrăjirii lumii. Dar de ce nu? Un dezastru mi se pare necesar din multe puncte de vedere. De fapt, probabil că a și început… Uitaţi-vă, de pildă, la starea actuală a democraţiei. Ce dezastru frumos!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe