Lumea de dincolo de obiectiv

Andrei C. Şerban Publicat la: 24-02-2015

Citind ultima carte a lui Andrei Bodiu, este aproape imposibil să nu simţi în postura observatorului delicateţea unui fotograf aranjându-și cu grijă cele mai bune lucrări în album.

Oarecum, lectura volumului Firul alb este echivalentă cu vizionarea unui colaj de episoade care își propune redarea unei fracţiuni din agitaţia mută a existenţei cotidiene. Nu ne confruntăm, prin urmare, cu o poezie epatantă & hiperbolizantă, ci mai degrabă cu o avalanșă tăcută de poze aflate în cădere liberă, pentru care discursul, lipsit de acrobaţii stilistice, nu reprezintă decât un soi de șevalet ce permite contemplarea pe rând a fiecărui cadru. Tot astfel, poemele nu se succed într-o ordine predeterminată sau în baza unui criteriu de tip cauză-efect, suprapunându-se într-o imagine globală. Tehnica pe care Andrei Bodiu o folosește în redarea detaliilor nu depășește obiectivitatea și discreţia unei camere de supraveghere, însă această simplificare a detaliilor în redarea întregii pelicule este rezultatul unui montaj îndelungat și bine calculat. Tiparul după care se realizează o asemenea compilaţie imagistică ne este dezvăluit încă de la primul poem, sub al cărui titlu se și plasează întregul volum: „Un om tânăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulând gata să/ Te atingă din greșeală.// O femeie între două vârste fardată/ Ușor nedormită vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/ Unui perete: «uimește-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două”. Firul alb devine graniţa care delimitează obiectivul camerei de filmat de scenografia cotidiană. Aparenta neglijenţă a detaliilor aferente unei imagini atotcuprinzătoare asupra indivizilor obișnuiţi este unul dintre fundamentele care dau specificul acestui volum. Astfel, în poezia lui Andrei Bodiu nu ne confruntăm cu personaje, ci cu fracţiuni de existenţă care se coagulează într-o masă omogenă. Individualităţile își pierd consistenţa, spaţiul citadin devine un organism unitar, care își definește propria cinetică în baza unei coerenţe autoimpuse; criteriul de selecţie al cadrelor surprinse în volumul Firul alb pare, în acest caz, derizoriu. Textele de faţă sunt elogii aduse marilor absenţi sau, mai precis, gesturilor care îi pun sub anonimat pe executanţii lor. Frumuseţea oamenilor stă chiar în simplitatea lor, iar o mișcare, cu cât este mai dezinvoltă, deci mai ușor de pierdut în mulţime, cu atât este mai acaparantă și mai plină de expresivitate. Poetul joacă rolul unui simplu privitor printre oameni, confesiunea sa oferind adesea impresia unui fals reportaj despre banalitate. Pentru Andrei Bodiu, spectaculosul este un produs artificial, o simplă convenţie ficţională, imposibil de raportat la existenţa cotidiană altfel decât ca pe o eventuală atitudine evazionistă, departe de tumultul mulţimii. Tocmai de aceea, preocuparea poetului dedicată exclusiv gesturilor simple relevă adevărata experienţă în universul celor anonimi: „«Să știi că doctorul… pe doctor nu te mai poţi baza./ Îi curg/ lacrimile în timp ce vorbește»// «Profesorul profesorul și el ar vorbi/ Mult mult mai mult.»// «Să-și crească nepoţii» vine/ un răsuflat ca/ o izbăvire.// Doamna din dreapta mea/ Tremura anul trecut imperceptibil/ Acum mâna dreaptă-i zvâcnește/ De parcă ar vrea să cânte/ O sonată de Chopin” (Nevătămaţi). În acest colaj cinematografic, intimitatea poetului – definită ca spaţiu interior ce privilegiază explorarea și chiar devoalarea propriilor sensibilităţi – nu este prezentă decât ca o simplă formă de sortare a imaginilor cotidiene. Atașamentul pentru simplitatea și farmecul convenţiei nespectaculosului se definește, în această manieră, printr-un soi de exerciţiu de extimitate: cu cât observatorul este mai absent fizic din cadru, cu atât se face mai prezent în spatele imaginii decupate. Dar, ca orice privitor anonim, nu se știe niciodată când te vei afla de partea cealaltă a firului alb al vreunui alt observator cel puţin la fel de tăcut și de atent ca tine.

Volumul Firul alb al lui Andrei Bodiu, în ciuda formulei cinematografice a scurtmetrajului pe care o adoptă, nu este un discurs liric fundamentat pe o suită de voci aflate în dialog, ci o poezie dedicată rumorii de dincolo de lentila propriului obiectiv, o poezie despre frumuseţea simplităţii și a discreţiei universului cotidian în care se refugiază destinele marilor absenţi și ale frumoșilor învinși.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe