În ţara aspră a dihotomiilor

Ioan Şerbu Publicat la: 24-02-2015

Volum unitar ca stil, Firul alb adună un ciclu de poeme realiste, concentrate, lucrate pe un tipar semibiografic și imagist. Metoda pare a fi aceeași: cotidianul, locurile, personajele, dialogurile (când există) sunt decupaje din realitatea imediată, subtil aranjate și direcţionate înspre un final – de obicei, ultimul vers – care, sentenţios și insolit, recuperează, explică întregul poem.

Se întâmplă deseori să vorbești la telefon cu o persoană necunoscută și să-i construiești un anume chip în funcţie de intensitatea, tonul, vârsta și căldura apelantului. Nu rareori rămâi dezamăgit. Așijderea poţi recepta deosebiri frapante între o voce lirică și purtătorul ei, uneori prea scrobit, prea exuberant sau prea timid. Chiar dacă știi că eul liric și eul palpabil, deși au aceeași rădăcină, sunt entităţi separate, totuși, o faci – încerci să stabilești corespondenţa. La Andrei Bodiu și ultimul său volum de poezie, publicat postum, Firul alb, îţi iese. Chiar mai mult decât ţi-ai fi dorit.

Conform unui tipic urmat cu acurateţe, Andrei Bodiu pornește în forţă, concret spre un final imprevizibil și, controlând discursul până la ultima prepoziţie, îl epurează de orice lirism preţios, ascuţindu-l. Efectul textului tare scontat de poet, fals facil, derutează prin profunzimea unor banalităţi devenite, de-atâta timp de când stau în faţa ochilor noștri, invizibile. Astfel încât și poezia se îmbogăţește cu o nouă (și totuși cât de veche) calitate, aceea a cernelii simpatice: era tot timpul aici.

Ceea ce este mai puţin egal în volum e dat însă de atitudinea ori mai degrabă perspectiva din care se face observaţia. De autoîngăduirea reflecţiilor, în prima parte mai mult sumbre, deviind apoi înspre ironice și critice. Iar când nu există viziunea interioară explicitată, Bodiu îngroașă tușele pe detalii pentru care, cel puţin teoretic, există instituit un blocaj, un automatism al indiferenţei în beneficiul sănătăţii și echilibrului. Macaralele galbene și turnurile de nisip ale lui Bodiu sunt ca animalele mici împrăștiate pe asfalt, ca aurolacii pe care, de fapt, refuzăm să-i mai vedem. Treptat, sunt surprinse degradarea, îmbătrânirea, resemnarea – ba într-o mână care tremură anul acesta mai tare decât anul trecut, ba într-o vânzătoare îmbătrânită în cofetărie –, în note intenţionat detașate, ca pentru a sublinia o imanenţă amorală, o împlinire tristă. Astfel, poetul pare prins între două lumi: cea prezentă, a devenirii (în care, de altfel, Bodiu a și excelat), și cea permanentă, a morţii, premonitorie, spre care orice raporturi cauzale se răstoarnă și, până la urmă, converg. Cele două lumi, antagonice, coexistente, fin despărţite prin acest fir alb, trebuie privite separat, consecutiv. A ţi le însuși concomitent, a le cunoaște limitele – adică a vedea acest fir subţire, fragil care le desparte, cum face Bodiu – e o provocare vecină cu delirul. Să mai crezi în dragoste când „ultimul e din Liebe era aproape rupt”? Să-ţi rămână imaginea lui Tudor luminoasă ca destinaţie când ești „aproape, în întunericul de la Augustin”?

Pe lângă acest melanj al realităţilor ce se subminează una pe cealaltă, poetul mai practică un joc anistoric, pe cât de simplu, pe atât de puternic exprimat: transpunerea vieţii lui în vieţile altora și viceversa, cu trimitere la îndărătnicele întrebări: o faci dintr-o curiozitate ce urmează observaţiei (adică dintr-un interes, să-i spunem, știinţific) sau dintr-o incapacitate de alegere, dintr-un fundamental inconfort? Firul alb al lui Andrei Bodiu desparte, dar și leagă aceste dualităţi într-un echilibru stabil precum un domino pe Podișul Dobrogei. Poetul nu se mai întreabă care e jumătatea paharului pe care o vede, pentru că el are în faţă permanent bancomatul atât argintiu și inocent, cât și cu „maţele fripte atârnând la vedere”.

Un volum cu perspectivă dihotomică, o poezie ascetică în înflorituri stilistice.

La o altfel de lectură, fragmentele biografice imortalizate în poeme se pot clasifica în aspecte reprezentative ale vieţii autorului: părinte, poet, profesor, prieten, teoretician, observator, self-made-man, determinist, călător – o poezie a ipostazelor vieţii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe