O despărţire. Dasvidania, Valery Gergiev!

Cătălin Sava Publicat la: 24-02-2015

În urmă cu doi ani scriam cu entuziasm cronica prezenţei lui Valery Gergiev în România, la Festivalul Enescu. L-am urmărit cu atenţie până și la repetiţii, de la probele de acustică pe care dirijorul le-a făcut conștiincios în hăul sterp al scenei destinate congreselor comuniste, un coșmar pentru mai toţi muzicienii care ne onorează cu prezenţa din doi în doi ani, și până la ultima „generală”. L-am aplaudat frenetic, alături de încă vreo 4 000 de perechi de palme, pe directorul de la Mariinsky, care pe bună dreptate a făcut de neuitat pentru melomanii români cele două programe din septembrie 2011 de la Sala Palatului, Wagner – Scriabin – Richard Strauss și Scedrin – Mussorgsky – George Enescu.

Chiar dacă nu prea sunt fanul autografelor, l-am așteptat emoţionat după concert la cabină, printre zecile de admiratori, pentru o semnătură pe compact-discul declarat la unison de presa muzicală europeană discul anului 2011, Romeo și Julieta de Prokofiev, cu London Symphony Orchestra. După care, seara târziu, l-am înnobilat chiar din titlul articolului pe cel pe care-l văzusem până atunci doar în înregistrări: „Gergiev este un ţar, un ţar seducător, electrizant, eficient și sobru, din casta dirijorilor care fascinează la pupitru. E un soi de hipnoză care vine din efluviile magnetice ale artei sale dirijorale”.

Sunt cuvintele mele de atunci, din 2011. Și n-aș schimba o virgulă din această cronică de după concertul în care fusesem fermecat de mâinile-pasăre ale dirijorului pe care prietenia cu Vladimir Putin îl adusese în postura de exigent director artistic al Teatrului Mariinsky în 1988. Mă bucuram cumva că braţul de fier al celuilalt ţar nu atât de muzical-carismatic semnase la timp un edict ce reînsufleţea una dintre cele mai iubite instituţii muzicale ale mamei Rusia. N-am stat să mă gândesc prea mult la ce poate duce uneori prietenia și ce înseamnă orgoliile, planurile, luările de poziţie și, in extenso, cu atât mai puţin la complicata geopolitică internaţională, culturală sau nu chiar.

Și a venit, anul acesta, în februarie, Olimpiada de la Soci, care, dincolo de sport și spiritul olimpismului, a presupus o grandioasă etalare, încă de la ceremonia de deschidere, a tot ce avea și are mai bun maica Rusie în materie de cultură. Și nu doar atât; ideea pe care am prins-o cu toţii era că Damn, we back in business! Sub privirea blândă, de un albastru de oţel a lui Vladimir Putin au defilat la deschidere toate alegoriile gloriei, pe superbe acorduri din Borodin, Stravinsky, Sviridov, Ceaikovski, dar și un scurt fragment din muzica moldoveanului Eugen Doga, un celebru vals din filmul Tandra și gingașa mea fiară! Mii de figuranţi, sute de dansatori de la Mariinsky și Balșoi, printre care primele balerine Diana Vișneva și Svetlana Zaharova, dar și diva Anna Netrebko și corul mănăstirii Sretensky, simbol al artei corale ortodoxe. Și, bineînţeles, maestrul Valery Gergiev, a cărui prezenţă imperială la pupitrul giganticei orchestre m-a făcut să înţeleg că este astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi, omniprezenţi și puternici dirijori ai planetei!

Dar vraja s-a rupt definitiv. În luna martie, la o lună după fiesta olimpică, într-o scrisoare deschisă, dirijorul Valery Gergiev, alături de alte peste 80 de personalităţi culturale ale Rusiei, anunţa că susţine anexarea Crimeei și poziţia președintelui Putin, argumentele sale fiind referitoare la limbă, rădăcini și origini culturale și spirituale și la istoria „identică” a Rusiei și Crimeei, „unite pe vecie”, în viziunea semnatarilor, printre care și pianistul Denis Matsuev și violonistul-dirijor Yuri Bashmet. Tradusă din limba rusă de jurnalistul și muzicologul britanic Norman Lebrecht, scrisoarea a devenit un viral pe internet. Și a generat, bineînţeles, sute de comentarii. Dar câinii latră, caravana trece. Crimeea e astăzi anexată, iar Valery Gergiev a devenit oficial, alături de Maria Sharapova și alte nume celebre din galeria selectă a protipendadei VIP din Rusia, unul dintre muzicienii-paj de la curtea adevăratului ţar.

Nu voi dezvolta nici un fel de argumentaţie pro sau contra. E inutil. Cum inutil ar fi să vorbim despre Serghei Prokofiev, Vladimir Horowitz și alţi muzicieni pe care lumea îi numește ruși, dar care s-au născut în Ucraina. Nici măcar despre marea etnie tătară din Crimeea și poveștile și cântecele lor de luptă n-am să spun nimic, cum nimic n-o să spun nici despre mult iubitul Simferopol, unul dintre cel mai frumoase orașe din lume. Căutaţi, citiţi și comentaţi scrisoarea, gestul și conţinutul acestui adevărat crez artistic și politic al celui pe care eu îl numeam „ţar” în 2011. Un singur lucru mai spun, conștient fiind că maestrul muzicii de la Mariinsky rămâne unul dintre cei mai mari dirijori ai timpului său: Dasvidania, Valery Gergiev!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe