Stop-cadru

Maria Bilaşevschi Publicat la: 24-02-2015

Expoziţia „Stop-Cadru” a studenţilor din anul I, Pictură de la Universitatea de Arte „G. Enescu” din Iași, ce are loc la „Galeriile de Artă” din cadrul Ateneului Tătărași până pe 30 iunie, nu este o surprindere statică a prezentului, trecutului sau imaginarului, ci o explozie de culoare dinamică, unitară, lipsită de densităţi ostentative, apăsătoare, o poveste a artei percepută ca o bucurie. Străbat trei mari teme: un stop-cadru asupra compoziţiei dinamice, atât o recontextualizare a personajului (adesea autoportret) post-performance, o documentare a unui anumit moment în natură, urmată de o asamblare originală a imaginilor fotografice pe pânză, nu sub o formă foto-mimetică, ci folosind procedeul esenţializării subiective, un stop-cadru asupra peisajului urban tradus prin „colorarea griului” sau, mai exact, esenţializarea imaginii plastice prin tușe de culoare focalizate, dar și un stop-cadru în manieră cinematografică, o oprire de moment asupra unei secvenţe dintr-un film transpusă ulterior pe pânză.

Trebuie remarcată îndrumarea conferenţiarului universitar Zamfira Bârzu și a doctorandului Adrian Crâșmaru înspre stabilirea unui punct de plecare comun pentru studenţi: fie o ieșire în natură, fie vizionarea unui film în atelier.

Dacă în seria instantaneelor în natură lucrările se concentrează asupra interacţiunii subtile dintre personaje, redând o bucurie neîngrădită, inocentă, nu același sentiment emerge din seria cadrelor urbane. Personajele, deși văzute într-un grup, creează impresia solitudinii, chiar a resemnării. Asemenea compunerii unei imagini pentru un film, artistele și-au plasat personajele ca și când au fost surprinse chiar înainte sau imediat după punctul culminat al unei acţiuni.

Clădirile care parcă sufocă individul într-un oraș cosmopolit, dar asupra cărora nu se intervine deloc la nivelul culorii, singurele pete de culoare fiind emanate de sursele de lumină (Alina Bujoreanu) ori străzile din care răzbate doar lumina portocalie sau galbenă, reminiscenţa unui soare apus prea devreme (Mariana Stepuleac), stau ca dovadă a capacităţii acestor studenţi-artiști de a reda nu atât un peisaj urban, cât o stare individuală, o uniformizare doar sugerată a omului într-o masă anonimă de trecători ori o individualizare a acestuia sub forma unui prim-plan al unui chip angoasat.

Creaţiile celei de-a treia categorii, chiar dacă pot sta ca dovadă a unei bune stăpâniri a mimetismului, nu și-au dorit să creeze o facsimilă aproape perfectă, ci să interogheze semiotica din spatele imaginii în sine. Astfel, imaginile vechi rezultă în imagini hibride noi ale formei și identităţii.

Surprinzând o imagine, care ar putea trece ușor ca fiind decupată dintr-o bandă desenată datorită fragmentului de text atașat, Daria Muscalu preia din filmul Rear Window acel tip de imagine de care Hitchcock și Hopper se simţeau apropiaţi. Inspirat de Hopper și lucrări precum Night windows sau Apartment Houses, Hitchcock recrea atmosfera vieţii în comun, unde participanţii nu știau că sunt actori pentru ochiul voyeurului din vecinătate. Poate că prezenţa unui grup de personaje aparent extrase din mediul lor în lucrarea Dariei nu creează acel sentiment al izolării, al lipsei de comunicare dintr-un spaţiu de locuit, dar surprind chiar esenţa reprezentării cinematografice, a persoanei care se complace în a privi pe ascuns, a personajelor preocupate de ceea ce este în afară, ignorând sau înăbușind ceea se petrece înăuntru.

Accentuând un element dramatic, Ana Maria Ţugui surprinde esenţa filmului lui Majewski Mill and the Cross, dar și cea a tabloului lui Bruegel cel Bătrân, Procesiunea spre Calvar. „Esenţa”, moara de vânt de pe vârful unui deal, care preia rolul lui Dumnezeu și pare că macină soarta personajelor, este elementul extras și dezvoltat de către Ana Maria. Dimensiunea cosmică, divină a morii, sfârșitul nedrept al unui personaj legat de roată și lăsat pradă păsărilor pot fi văzute ca o oglindă a părţii nevăzute a lucrării în cazul de faţă, dar cunoscută, dacă ne raportăm la Majewski sau Bruegel, cea a crucificării de pe Golgota. Remarcăm înţelegerea culorilor atribuite cerului, respectând sensul și intenţia ambilor artiști predecesori, Ana Maria surprinzând partea luminoasă, calmă a cerului, pe care ciorile albe, un element original, întăresc puritatea sacrificatului.

Rămâne de văzut dacă aceste lucrări au surprins esenţa filmului, dacă au surprins mai mult decât filmul ori au surprins artistul, toate trei fiind, în acest moment, din biografia artistului, căi de urmat la fel de valoroase.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe