Reconstituirea – marca Hollywood

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Closer to the Moon, ultimul film al lui Nae Caranfil, se bazează pe un fapt real, dar al cărui conţinut oferă o mostră formidabilă de absurd, jefuirea în 1959 a furgonetei Băncii Naţionale, hold-up întreprins parcă după un scenariu de film american cu gangsteri. Acest jaf avea ceva deopotrivă dintr-un gidian act gratuit, dintr-un experiment suprarealist sau chiar dintr-un happening postmodern în România stalinismului dejist. Nu spunea un comunist notoriu precum Belu Zilber, condamnat în procesul Pătrăşcanu, că socialismul la români va purta pecetea lui I.V. Stalin şi I.L. Caragiale? Autorităţile comuniste i-au luat în serios pe cei şase bandiţi, cinci bărbaţi şi o femeie, condamnându-i pe toţi la moarte. Este partea de stalinism a socialismului românesc. Partea de caragialism a venit mai la urmă, când autorităţile comuniste au decis să facă un film educativ, propagandistic, cu bandiţi în rolurile principale, avându-l ca regizor pe Virgil Calotescu. Abia această reconstituire oferă marca indelebilă a socialismului românesc prin doza lui de absurd şi butaforie. Pe urmele acestui caz, regizorul Alexandru Solomon a şi realizat în 2005 un documentar interesant, Marele jaf comunist (2005). Nae Caranfil are un întreg material documentar pentru a da frâu liber fanteziei în realizarea propriei sale Reconstituiri, care speculează tocmai absurdismul situaţiei, comicul enorm şi tragicul aparent, la care se adaugă şi interogaţia cu privire la sensul acestui jaf după o reţetă capitalistă într-o lume comunistă. Tocmai această aparentă lipsă de motivaţie o speculează Nea Caranfil, pentru că, într-adevăr, un hold-up, fie el şi unul reuşit, în lumea unei drastice etatizări devine fatalmente inutil, ca şi când ai avea cu tine un card de credit cu o sumă fabuloasă pe insula unde a naufragiat Robinson Crusoe. Acest fapt îl constata în Viţelul de aur, romanul lui Ilf şi Petrov, şi maestrul tuturor combinaţiilor, Ostap Bender, aflat în posesia unui capital însemnat, şi anume că în republicile sovietice banii nu mai au nici o valoare, nemaiputând fi întrebuinţaţi în scopuri oneroase, din moment ce instituţiile de perdiţie ale entertainmentului capitalist au fost lichidate, pervaricatorii fiind condamnaţi la abstinenţă. Filmul lui Nae Caranfil se apropie de Inglorious Basterds al lui Quentin Tarantino şi în sensul că îmbină într-o manieră teatrală umorul cu tragicul, dar mai ales în aceea că evacuează istoria în favoarea ficţiunii. E inutil să cauţi povestea iniţială a celor din „banda lui Ioanid”, există cu totul alte motivaţii în acest film. Toţi cei şase „bandiţi” au devenit cinci foşti luptători în rezistenţa antinazistă şi, falsificând grosolan istoria, Nae Caranfil dă amploare unei anemice mişcări de rezistenţă care nu a avut nici un rol în evoluţia războiului. Componenţa echipei este şi ea impresionantă, Dumi (Tim Plester), un savant atomist ofuscat că a fost tras pe linie moartă de regim în loc să construiască sputnici, Iorgu (Christian McKay), un fost profesor universitar de istorie scos din facultate şi predând o disciplină minată ideologic în licee, Max Rosenthal (Mark Strong), un fost şef al miliţiei eliberat din post din considerente familiale, e căsătorit cu fiica ministrului de Interne, o femeie temperamentală, dar nicidecum urâtă, pe care o dispreţuieşte şi de care divorţează teatral, Alice (Vera Farmiga), care a făcut un doctorat la Moscova în ştiinţe politice – deşi are aerul că vine de la Harvard –, dar care şi-ar dori să fie puţin actriţă etc. Altfel, plouă cu inexactităţi de tot felul, spre exemplu, invocarea caracterului pronunţat antisemit al regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, acolo unde nu era decât o reglare de conturi într-un sistem construit după reguli mafiote, pe care Nae Caranfil le şi supralicitează, transformându-l pe ministrul de Interne, pe vremea aceea sinistrul Alexandru Drăghici, într-un fel de Corleone local, cu vocea hârâită a lui Brando. Pentru mai mult pitoresc e introdus în scenă şi simpatic-hâtrul evreu Zilber, un fel de Moş Nichifor Coţcariul, antibolşevic convins ca şi cei cinci magnifici ex-partizani de mucava hollywoodiană şi cu ceva din jovialitatea demonstrativă a filmelorlui Radu Mihăileanu. Butaforia hollywoodiană este evocată aici de întreaga punere în scenă de un comic prelucrat parcă de studiourile Warner Bros, adaptat pentru publicul american. Reconstituirea este în mod evident o farsă, cei cinci ajutaţi de Virgil (Harry Lloyd), care din ospătar ajunge asistent de regie printr-un fericit şi neverosimil concurs de împrejurări, trag de timp pentru a mai respira încă o dată aer curat, de dragul actoriei, dar şi pentru a trimite mesaje din închisoare, un fel de joc de-a cuvintele în libertate. Motivaţia jafului este revelată acestui personaj raissoneur şi permanent cu zâmbetul pe buze ca pentru o şedinţă foto, Virgil, după prima noapte de dragoste, înaintea ultimei zile de filmări. Aflăm, astfel, că magnificii gangsteri de operetă şi-au propus acest jaf 1. pentru a arăta întregii lumi prin farsa lor farsa întregului regim comunist, o simplă butaforie propagandistică lipsită de idealurile revoluţionare, umaniste ale foştilor luptători în rezistenţa antinazistă, un fel de pacifist make movies, no revolution! 2. pentru că într-o lume lipsită de „prinţipuri” şi fără dialectică în care ei se plictisesc de moarte cu caviar, vodcă, dame de companie şi prime-time pe singurul canal de televiziune numai comicul mai oferă o soteriologie adecvată şi 3. dintr-un et pour cause! perfect avangardist şi lunatic, care rimează cu un spectacol pe Broadway, un autentic act gratuit ca şi filmul însuşi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe