Contrastele ce se ating: despre (im)posibilitatea alegerii

Dana Ţabrea Publicat la: 24-02-2015

Femeia mării, după Henrik Ibsen.

Regia: Radu Afrim.

Distribuţia: Ionuţ Cornilă/Wangel, Irina Răduţu Codreanu/Ellida, Dumitru Năstruşnicu/Arnholm, Cosmin Maxim/Străinul, Andrei Sava/Hans, Ada Lupu/Hilde, Ana Apetrei/Bolette.

Scenografia: Alina Herescu.

Video design: Andrei Cozlac, Iustin Şurpănelu.

Asistent regie: Cristi Avram. P

Premiera: 1 iunie, Sala Mare, TNI

The Lady from the Sea, cea mai recentă montare a lui Radu Afrim la Iași, rezistă prin concept audio-video și idee regizorală, dar manifestă o oarecare inhibare la nivel tehnic pe care nu știu în seama cui să o trec. Spectacolul vine cumva în continuarea altei producţii, When the rain stops falling, în care acordam peștelui o semnificaţie simbolică. De data aceasta, pendularea între vrăjire și demistificare, pe care o remarcam fugitiv în A Midsummer’s Night Dream, ajunge o constantă a punerii în scenă. Practic, se caută formula spectacolului total, în care detașarea și implicarea alternează și se echilibrează în permanenţă.

Dacă atmosfera (video mapping în culorile anului, lime și magenta, proiecţie video, jocuri și contraste de lumini și umbre pe fundal, trei piese muzicale cu versuri sugestive) este una de implicare pe anumite secvenţe, automat, tablourile se vor succeda astfel încât pasajele de implicare (proiecţie, joc actoricesc dramatic, privire ori accente sonore semnificative) și cele de detașare (ironie, persiflare, zeflemea) să se completeze. Pe cât de grave sunt anumite momente, pe atât sunt de lejere altele; liric și prozaic, metaforic și derizoriu, spectaculos și banal, elegiac și caricatural sunt câteva dintre categoriile estetice contrastante ce pot fi decelate în urma vizionării. Textul este rescris, adaptat posibilităţilor de cuprindere ale omului contemporan; cu toate acestea, exceptând renunţarea la un personaj, eludarea finalului și un adaos de butadă și bufonerie, se păstrează esenţialul dialogurilor dintre personaje, chiar și discuţiile cu tentă feministă, doar ordinea ori relevanţa acestora suferind modificări. Dacă uneori replicile au un caracter poetic evident, în consonanţă cu atmosfera originală (implicare), alteori, conversaţiile sunt comune, desprinse parcă din viaţa oricărui muritor, dacă nu de-a dreptul caraghioase (detașare).

În preajma nopţii polare, șapte personaje, deosebite de model, deprivate parcă de interioritate, spectrale și nesigure, orbecăie prin ultimele zile ale verii ca printr-un vis, tânjind după „altceva-ul” ibseniano-cehovian: doctorul Wangel, alcoolic și maliţios, cu vagi zvâcniri de luciditate și o povară ce-i provoacă o serie de convulsii violente; Ellida Wangel, naivă, firească, obișnuită, extraordinară prin bărbatul ascuns adânc în mintea ei. În epocă, dragostea extraconjugală era considerată maladivă, la fel divorţul, care chiar și astăzi mai poate fi un stigmat; Arnholm, fostul profesor al fetei mai mari a doctorului, ghiduș și histrionic; Hans, sculptor în plastilină, cadenţând prin tusea sa cronică râsul exagerat al doctorului, populând anumite scene, simpla sa prezenţă contrabalansând înspre implicare detașată (tragicomic), admirator al lui Bolette (prima fiică a doctorului), vag sobră, cu rătăciri și efuziuni reprimate, dar completat de Hilde (cea de-a doua fiică), bizară, dar cu o minte limpede, atrasă ca un magnet de morbiditatea stării sănătăţii lui Hans; Străinul, aproape o parodie a lui Elvis Presley, fără însușiri, transformând „patria” sau lumea de cuplu a soţilor Wangel într-un efort penibil de „salvare”, iar pe cea a dragostei în secret, superficial poleită în leduri, într-o scenă de cabaret, ambele tratate regizoral cu o mare doză de ironie.

Conflictul principal, alegerea liberă între soţ/datorie conjugală și iubit/chemare a inimii, asumat ca idee originală de provenienţă ibseniană (free the lady of the sea) este, pe de o parte, interpretat parodic (pe o pancartă este proiectat mesajul, în timp ce D. Năstrușnicu îl spoliază de demnitate, pe același ton hazliu, inventat pentru jocul de-a „cine vine”, prin care era anunţată detronarea Străinului). Pe de altă parte, ideea este reinstituită prin anularea imperativului legământului: într-o rocă de proporţii cu interior perforat, Afrim realizează o compoziţie de trupuri umane – central, Ellida, lungită, în lateral atât Wangel, la bază, ţinând-o de mână, cât și Străinul, într-o scobitură a rocii, sprijinindu-și mâna de piciorul femeii. Dacă la Ibsen femeia îl realegea pe cel ce își probase dragostea eliberând-o (soţul), la Afrim, aceasta rămâne suspendată după revocarea promisiunii, în imposibilitatea alegerii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe