Degetul președintelui

Alexandru Vakulovski Publicat la: 24-02-2015

Îmi întind aripile, îndrept capul și timpul îngheaţă când umbra mea se așază pe drapelul României, apoi pe cel al Rusiei. Când sunt deasupra Rusiei, îmi întorc rapid capul dintr-o parte în alta, ca umbra mea să aibă două capete. Dar totul durează foarte puţin. Nu poţi compara aerul condiţionat cu vântul. Aterizez între bucăţile de carton de sub drapele. Pe ele sunt desenate stemele ţărilor. Înainte, erau chiar pe drapel, apoi le-au scos, ca eu să-mi pot face scamatoria. La un moment dat, drapelul României avea o gaură, atunci mă băgam în ea și stăteam ca pe gard… Oricum, scamatoria cu două capete pe drapelul Rusiei e una dintre preferatele mele.

Pe vremuri, aici era un drapel românesc cu un cap de zimbru cică, apoi a dispărut și a rămas doar ăsta cu un singur cap, pe lângă care se lipesc tot felul, cel al Uniunii Europene și, mai des, cel al Rusiei. Am în capul meu atâtea steme și drapele, încât aș înnebuni dacă mi le-aș aminti deodată, mi-ar trebui nu două capete, ci vreo zece, cel puţin.

Cel mai adesea când drapelele Rusiei și României se întâlnesc, unul dintre ele arde, în ultima vreme însă tot mai rar, flacăra concentrându-se pe alte pânze.

În afară de aerul greu, atmosfera e plăcută aici. Pot zbura în voie în imensa cramă, aici unde, mai nou, se iau cele mai importante hotărâri ale României. E mult spaţiu, poţi zbura ore, chiar zile, oamenii nu se pun cu mine, mă lasă în pace. Mâncare e câtă vrei, băutură la fel. Și bună, și așa, ca pentru oameni. Trebuie să fiu însă atent la Iuri Vanâci, prim-ministrul României, care, deși pozează în ocrotitorul tuturor, pe neașteptate îţi poate sparge capul cu o piatră, te zdrobește cu fundul – încă are obiceiul să se caţere prin copaci, de parcă acolo ar fi fotolii sau de parcă ar fi cioroi – sau îţi sucește gâtul în aer, așa cum a păţit un porumbel pe 7 aprilie 2009, când Iuri Vanâci a sărit de la etaj numai ca să prindă un porumbel. Pe care nu a vrut să-l împartă cu mulţimea adunată lângă președinţie și parlament.

Deși e la o vârstă în care majoritatea celor ca el stau toată ziua întinși în pat și scapă pârţuri urmărind televizorul, Iuri Vanâci e încă periculos și nu trebuie subestimat. Spre deosebire de Vladimir Nikolaici Voronin și Traian, aduși la întâlniri mai mult ca decor. Râd frumos împreună și știu să spună toasturi frumoase. Lângă Iuri Vanâci e Victoraș Ponţiu sau din Pont, președintele partidului PEDRS, prietenul lui de cataramă. Cataramă la care stă agăţat degetul lui Ion Ilici, singurul român din București căruia i se adăuga și patronimicul la nume, ca la românii din Basarabia. Ion Ilici ar fi fost și el la masă, dacă nu era asasinat chiar în momentul când la Moscova s-a schimbat puterea, cu pace și cu tunuri, ca de obicei.

Ilici participa la deschiderea unei uzine falimentate și apoi resuscitate, colacul din care a rupt a explodat în momentul când fostul președinte al României ducea la gură prima îmbucătură. Discipolul, Victoraș Ponţiu sau din Pont, i-a cules degetul, de care e nedespărţit de atunci și, când semnează vreun act mai important, pune și amprenta lui Ilici, pe care o linge înainte de ștampilare.

Lângă Ponţiu e alt ochelarist, ai jura că-i frate-su, doar că e mai gras și își drege vocea mai des, mișcându-și fundul de pe o parte pe alta. E alt Ilici, Marian Ilici Lupu, zis și Răzgândac, nu mai știu din ce partid, cred că nici el nu mai știe, atât de des se răzgândește. Și Mark Evghenici Tkaciuk, zis Markoman, nume dat de un președinte de colhoz sau de partid, unul gras și bolfos care a dispărut de la orizont între timp.

Au venit cu toţii aici din Transnistria, trecând să-l ia pe cel căruia i se spune Sfântul Transnistriei, dar și al Rusiei și al României, cred că îl cheamă Slavikovici, dar nu-mi bag aripa-n foc, oricum și-a schimbat de câteva ori numele, ca și hainele lumești pe cele călugărești, apoi iar lumești ș.a.m.d. Transnistria continuă să fie a nimănui, deși Moldova s-a reunit cu România. De fapt, Transnistria e cu Moldova când îi convine, iar când nu-i convine, nu mai e. Toţi transnistrenii sunt cetăţeni UE, dar nu chiar toţi ar recunoaște asta. După lovitura de la Moscova, nimeni n-a mai fost interesat de acest teritoriu, în același timp, nimeni n-ar vrea ca Transnistria să se lipească de vreo ţară, atunci ar fi adio mărfuri de contrabandă, adio paradis fiscal și coniac Belâi aist și curve ieftine. Din cauza asta, Slavikovici a continuat să stea la Mănăstirea Noul Neamţ, faima de Sfânt al Transnistriei i s-a dus prin toată lumea ortodoxă, fără să fie verificată, fără ca nimeni să-l controleze.

Pe Slavikovici l-au găsit în faţa chiliei, cu vreo trei nepoţi în braţe, restul – mai mult de-o duzină – alergând în jurul lui. Chilia era de fapt un turn imens, aproape cât clopotniţa mănăstirii. Se spunea că și sub pământ era cam la fel de lungă. De fapt, încă de când era călugăr tânăr, Slavikovici săpase o groapă în chilie, ca să-și mai facă un nivel. Apoi altul și altul. Când devenise imposibil să mai sape, din cauza apei, Slavikovici s-a reorientat spre cer. Eh, vechea preocupare moldo-masonică: renovare, restaurare, dar cuvântul cel mai potrivit e de fapt stroika!

Slavikovici era numit neoficial sfânt pentru că avea darul prezicerii. A zis Slavikovici că monahii nu vor mai fi nevoiţi să fie celibatari – uite că tot călugărul are acum în chilie câte-o nevastă și copii, iar dacă e necăsătorit, o mândră, două. Deși asta a fost prezicerea lui, Sfântul nu s-a putut hotărâ să se căsătorească. Pentru că era cam conservator, chiar dacă era cu un pas înaintea tuturor monahilor. Sfântul s-a gândit că ar face o nedreptate muieritului dacă s-ar căsători doar cu una. Lasă să fie și ele fericite! Iar Slavikovici să le toarne copii, în pauza stroicii! Ultima preocupare a lui Slavikovici consta în confecţionarea unor steluţe pe hainele preoţești. Susţinea că ar fi stelele de la Bethleem și, cu cât preotul e mai vrednic, cu atât stelele sunt mai mari.

Bomba întâlnirii de la Cricova însă nu era sfântuleţul. Chiar dacă se zvonea că anume Slavikovici ar fi duhovnicul bombei. Bomba luată chiar de la intrarea în mănăstire: Vladimir Vladimirâci Putină. Pe acest Ă, Vladimirâci și-l adăugă la nume după lungi cercetări ale savanţilor. Un Ă mare, în cinstea frăţiei româno-ruse. Căci, în timp ce toate ţările se bucurau de căderea lui din Kremlin, doar românii l-au primit cu braţele deschise în Transnistria.

Mai multe fete în costume populare, cu fuste mini și decolteuri largi, aduceau grătare, răcituri, fructe, legume, bucăţele de brânză care între timp mucegăiseră. Și multă băutură. De la Cricova doar șampanie, care, într-adevăr, se face bine, în rest, vin de la o cramă mică din Antonești, coniac din Transnistria, pentru Traian whisky de la mama lui, pentru Putină o putinică de ţuică din Banat, pentru Nikolaici niște Doktorskaia. M-am uitat de sus la masă și mi-am dat seama că ar trebui să mă abţin, altfel vai de greabănul meu. Între timp, și Markoman își pipăia pliculeţul cu praf de la inimă, iar sfântuleţul Transnistriei își umplea o pipă de cânepă crescută chiar sub zidurile mănăstirii – material ecologic pur. Iarăși îmi voi face de cap. Îi voi reîntâlni pe mama și tata, mă voi simţi pufos în cuibar, printre pui, îmi voi revedea dragostea vieţii. N-am fost prost când m-am luat după alai, chiar dacă tata mi-a zis nu o dată să nu mă ţin de oameni, că nu poate duce la nimic bun prietenia dintre ciori și oameni.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe