Admirând Polonia

Codruţ Constantinescu Publicat la: 24-02-2015

Am fost onorat să moderez lansarea impresionantei Istorii a Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, carte apărută recent la Editura Polirom în două volume care însumează aproximativ 1 200 de pagini, scrisă de istoricul britanic Norman Davies, îndrăgostit și la propriu, dar și la figurat de Polonia (fapt ce nu i-a alterat deloc simţul critic) în cadrul ultimei ediţii a Târgului de Carte Bookfest. Cu o săptămână înainte, căutând întrebări pertinente și rumegând vastul subiect al istoriei poporului polonez, mi-am dat seama că noi, românii, simţim în mod indiscutabil o fascinaţie/admiraţie faţă de poporul polonez. M-am întrebat care este motivaţia acestui fenomen interesant. Evident, nu numai românii au admirat istoria destul de tragică a acestui popor, ci întreaga lume, mai ales Franţa și lumea anglo-saxonă, ţintele predilecte ale imigraţiei poloneze.

Admiraţia românilor faţă de polonezi se poate explica și prin complexele noastre de inferioritate. Românii sunt conștienţi că nu au fost nicicând o mare putere, dar asta nu înseamnă că nu și-ar fi dorit să fie. Polonia a fost o mare putere în Evul Mediu, jucând un rol important în politica europeană și având nenumărate conflicte cu toţi vecinii care o înconjurau la un moment dat. Istoria confruntărilor medievale dintre popoarele român și polonez a fost minimă, chiar dacă au existat confruntări normale în acea logică medievală a interesului politic ce nu presupunea exterminarea populaţiilor, distrugerea cetăţilor și orașelor, ci doar obţinerea vasalităţii. În acest context medieval, prezenţa Poloniei care în urma unirii cu Marele Ducat al Lituaniei a avut graniţă directă cu Moldova a fost chiar benefică, permiţând jocul politic la două-trei capete la care românii s-au perfecţionat nu neapărat în secolul XX. Românii admiră și atitudinea demnă a polonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, celebrul mit al cavaleriei care a înfruntat tancurile germane. La o analiză mai atentă, acesta nu mai pare atât de absurd precum s-a înrădăcinat în conștiinţa mondială, având în vedere și numărul relativ redus al blindatelor germane în septembrie 1939, dar și calitatea lor modestă, departe de tehnica de luptă dezvoltată după 1943. În timp ce noi cedam rușinos o treime din teritoriul naţional în vara anului 1940 pentru a păstra, chipurile, esenţialul, polonezii au acceptat lupta fără nici un sorţ de izbândă și ocupaţia germano-sovietică. Rezistenţa poloneză în faţa ocupanţilor a fost feroce. Insurecţia de la Varșovia din august 1944 a reprezentat punctul culminant al acestei rezistenţe poloneze, un moment crucial în istoria și identitatea contemporană a Poloniei. Acum pare un act sinucigaș, conștient asumat, o nebunie, însă când Armata Roșie se afla la doar douăzeci de kilometri, părea o alegere strategică raţională. La fel de raţional și calculat a fost și Stalin, permiţându-le germanilor să o înăbușe.

O altă pagină care explică admiraţia românilor faţă de polonezi se regăsește în rezistenţa faţă de regimul comunist impus atât în Polonia, cât și în România de Uniunea Sovietică. Dacă în România o rezistenţă mai apreciabilă și violentă s-a înregistrat în primii ani de după 1945, după 1965, odată cu ajungerea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, aceasta a fost minimă, individuală, și nu de masă. În schimb, Polonia nu a cunoscut nici măcar un deceniu de liniște, totul culminând cu anii ’80, care au dus la implozia sistemului comunist polonez și apariţia scânteii care a aprins întregul lagăr comunist. Planul Balcerowicz, prin care a fost adoptată celebra terapie de soc și care a dus la rapida reformare a economiei poloneze la începutul anilor ’90, a fost privit cu teroare de neocomuniștii lui Ion Iliescu, care au preferat să tărăgăneze, crezând că astfel costurile sociale vor fi mai mici. Nu au fost. Recent, am constatat o reevaluare a modelului polonez atât prin prisma procesului de regionalizare ce se dorea implementat și în Romania până de curând, cât și prin perspectiva absorbţiei Fondurilor Structurale. În ambele cazuri a fost adus în dezbatere „modelul polonez de reușită/eficienţă”.

O explicaţie mai largă a acestui fenomen ar putea fi aceasta: românilor le-au plăcut curajul, demnitatea, felul cum au riscat polonezii de-a lungul istoriei, dar nu le-a convenit nota de plată pe care au achitat-o, una foarte grea, un tribut în sânge și suferinţe inimaginabil, preferând metodele românești.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe