Către izvoarele autentice ale pasiunii

Antonio Patraş Publicat la: 24-02-2015

Lucrarea cu titlul Lornionul galactic. Cu Plácido Domingo, prin universul teatrului liric (Editura Timpul, Iași, 2014), elaborată de cunoscutul italienist Dragoș Cojocaru, este remarcabilă în primul rând prin caracterul ei interdisciplinar, de sinteză a unui fenomen cultural („opera”) încă insuficient studiat la noi, cum ar fi meritat, din perspectiva cuprinzătoare a istoriei ideilor și mentalităţilor, a moravurilor, a gustului ș.a.m.d. După cum se știe, opera s-a născut din dorinţa cărturarilor de a reînvia tragedia antică, pe fondul entuziasmului general pentru redescoperita antichitate (primul spectacol de operă datează din 1607 – e vorba de Orfeu, de Claudio Monteverdi).

Se poate spune fără teama de a greși că „teatrul liric” a modelat sensibilitatea lumii europene încă din zorii modernităţii, trăindu-și momentul de glorie în cel de-al nouăsprezecelea veac, pentru a intra ulterior într-un ireversibil declin. Îi revine lui Dragoș Cojocaru meritul de a explica în mod convingător motivele complexe ale transformării acestui gen cândva foarte popular (mai ales în varianta bel canto-ului italian) într-o formă de artă „elitistă”, frecventată de un cerc restrâns de iniţiaţi (edificator în acest sens e momentul apariţiei dramei wagneriene, ce a generat cultul fanatic al „maestrului” pe scena de la Bayreuth).

Mai mult, trebuie apreciat la superlativ faptul că autorul prezentei lucrări nu teoretizează in abstracto, ci își axează întotdeauna argumentaţia plecând de la exemplul concret al unor spectacole puse în scenă în ultimii ani (din 2007 până azi). De aceea, volumul mi se pare cu atât mai interesant cu cât, pe lângă reflecţiile originale și nuanţate privind specificul acestei arte „totale” care este „opera”, consemnează și cele mai reprezentative puneri în scenă menite a da seama despre evoluţia seculară a genului, devenit, cu un cuvânt la modă, un fenomen cultural „vintage”, resuscitat în fel de fel de combinaţii suspecte, dar foarte caracteristice vremurilor pe care le trăim, cu nuanţe de rock sau disco (de tipul Pavarotti and his friends sau Iris – Felicia Filip).

Dragoș Cojocaru analizează însă opera în întregul ei, ca spectacol total, vizual și auditiv, dar și, nu mai puţin, narativ – pentru că toate piesele celebre din repertoriul universal conservă niște stereotipii făcute să persuadeze cât mai eficient receptorul-spectator. Nu întâmplător, comentariile inteligentului exeget se axează preponderent pe analiza raporturilor dintre text (în cazul de faţă, libretul) și spectacol, pentru a evidenţia cât mai elocvent originalitatea fie a libretistului ce prelucrează o operă literară celebră, fie a interpreţilor propriu-ziși, fie a scenografului, fie a regizorului.

Pe de altă parte, având în vedere că declinul teatrului (nu doar „liric”) se datorează în mare măsură apariţiei cinematografului, sunt cu atât mai binevenite incursiunile interpretului (fan declarat al melodramei hollywoodiene) și în culisele celei de-a șaptea arte. Pe de altă parte, textele din prezentul volum conţin numeroase pasaje memorialistice și de analiză socio-culturală, mentalitară, antropologică, astfel că relatarea cronicarului se deschide către multiple contexte și se colorează subiectiv, dând seamă la fiecare pas de polivalenţa spiritului călător al universitarului de la Iași – pe lângă „stilul” inubliabil (ca omul însuși), cartea trebuie salutată deci ca o premieră editorială și în această privinţă. Altminteri, din câte știu, pasiunea pentru operă și pentru galacticul Plácido, de geniul căruia autorul nu se îndoiește o clipă, s-a înfiripat mai întâi în familie (părinţilor Magda și Liviu, mari iubitori de muzică, le e dedicat volumul de faţă), fiind alimentată apoi, maniacal, în cercul restrâns al câtorva connaisseurs la fel de împătimiţi (providenţială a fost întâlnirea cu „Doctorul”, intermediată de „nenea Florin”, vestitul unchi cu condei iscusit ce semnează de altfel inspiratele rânduri prefaţiale). Mărturisesc că, de nu-l întâlneam la rândul meu, în anii când se mai leagă totuși prieteniile, pe Dragoș (zis și Zubi – prescurtare de alint a lui Zubizaretta, legendarul portar din echipa Spaniei de odinioară), n-aș fi înţeles poate niciodată cum de-i posibil să-ţi faci din cineva chip cioplit și din viaţă spectacol.

Ca atare, dacă ţinem cont și de exactitatea referinţelor tehnice, și de vastitatea orizontului cultural (cu drept cuvânt „interdisciplinar”!), și de excepţionala capacitate de a descrie în culori vii, cu un talent literar formidabil, de scriitor înnăscut, spectacolele de pe marile scene ale lumii, putem spune fără teama de a greși că volumul Lornionul galactic e o carte-eveniment, îndelung așteptată de publicul românesc cultivat și inteligent. O carte care ne reînvaţă să iubim opera și să redescoperim, astfel, izvoarele autentice ale pasiunii fără frâu și fără măsură, râzând cu gura până la urechi sau plângând în hohote pe seama bietului om și a destinului său grandios, dar meschin totodată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe