Luxemburghezul burghez

Lucian Dîrdală Publicat la: 24-02-2015

Jean-Claude Juncker este unul dintre puţinii politicieni de vârf ai Uniunii Europene, în sensul că a reușit să îmbine preocupările de politică internă cu agenda integrării. Îndelungata sa prezenţă în fruntea guvernului luxemburghez (1995-2013) l-a făcut extrem de vizibil în peisajul decizional comunitar, mai ales prin participarea Consiliului European. Deţinând multă vreme și portofoliul finanţelor în paralel cu demnitatea de premier, Juncker a fost desemnat să prezideze reuniunile Eurogrupului (conclavul miniștrilor de finanţe din statele zonei euro) și a rămas în fruntea acestei structuri chiar și după ce cumulul de funcţii a încetat, pentru că era nevoie de un moderator înzestrat cu răbdare și talent. Așadar imaginea sa este rezultatul participării în foruri interguvernamentale, demnităţile cu caracter supranaţional fiindu-i ori indiferente, ori – dacă e să dăm crezare speculaţiilor – inaccesibile.

Toate acestea, însă, doar până la începutul acestui an. Scandalul politic care l-a înlăturat de la șefia guvernului luxemburghez (cine și-ar fi închipuit că o asemenea ţară are servicii de securitate atât de active?) nu l-a compromis, transformându-l într-un electron liber, pe care federaliștii din grupul popular nu puteau să-l ignore. Și cum adversarii lor socialiști au lansat ideea Spitzenkandidat-ului pentru liderul lor, Martin Schulz, a apărut rapid și oportunitatea: candidatura lui Juncker pentru șefia Comisiei.

Desigur, asistăm la o forţare a notei. Juncker, Schulz și rivalii lor din celelalte grupuri poate că au fost spitzen, în sensul că au fost nominalizaţi pentru șefia Comisiei, dar nu toţi au fost kandidaten: spre exemplu, numele lui Schulz a figurat pe lista social-democraţilor germani, dar cel al lui Juncker a lipsit din oferta electorală a creștin-socialilor luxemburghezi. Oricum, termenul nu are cine știe ce conţinut în lipsa unui scrutin cu adevărat paneuropean, în care alegătorii să voteze liste transnaţionale pentru Parlamentul European, ca să nu mai vorbim de ideea unui vot direct – uninominal – pentru președinţia Comisiei. Însă, până la urmă, jocul a început, spre marea și neplăcuta surpriză a liderilor naţionali din multe state membre.

E o supărare preponderent instituţională, pentru că guvernele naţionale au suferit o serioasă înfrângere în faţa Parlamentului European și mai ales a promotorilor ideii de grupuri politice paneuropene sau alegeri paneuropene. Ideea că funcţia cea mai importantă din eșafodajul politic al Uniunii va scăpa de sub controlul direct al guvernelor, din cauza limbajului vag din tratatul de la Lisabona, va fi extrem de greu sau deloc acceptată: serialul nu s-a încheiat. Dar e vorba și despre supărări ideatice, pentru că Juncker e de mult timp pe baricade și a avut suficient timp să enerveze pe mai toată lumea. În lipsa ficţiunii de la 25 mai, candidatura domnului Juncker ar fi discutată timp de maximum cincisprezece minute în ședinţa Consiliului European. Nu doar David Cameron, ci și Angela Merkel și mulţi alţii ar spune că un ultrafederalist în fruntea Comisiei este ultimul lucru de care e nevoie acum în UE.

Dar ficţiunea votului direct există, așa că Juncker – politicianul de cabinet, maestrul negocierilor opace – trebuie să fie prima opţiune pentru o funcţie ce nu i se potrivește aproape deloc. Și Prodi, și Barroso fuseseră șefi de guverne înainte de preluarea demnităţii de președinte al Comisiei, dar niciunul nu manifestase atâta lipsă de respect faţă de normele de autodisciplină de la vârful UE. E drept că nici nu avuseseră un trecut comunitar comparabil cu cel al lui Juncker, dar e și o chestiune de personalitate. Ultimii ani, plini de greutăţi și tensiuni, au pătat blazonul Comisiei și e clar pentru toată lumea că trebuie să vină o schimbare. Doar că nu există un acord asupra conţinutului schimbării. O nouă abordare, o nouă viziune, un nou orizont. În spatele acestor sintagme „politic-corecte” găsim, însă, politicieni naţionali exasperaţi, tot mai incapabili să discute despre dosarul integrării cu propriile electorate, și ele exasperate. Tot ce mai lipsea e Jean-Claude Juncker: decomplexat, volubil, înzestrat cu viziune. Dacă nu cumva ești britanic, nu-l poţi combate deschis, pentru că nu face decât să repete ceea ce ai spus tu însuţi – e drept, în alte vremuri. Acest luxemburghez atât de burghez are în buzunar un periculos test de sinceritate: spre bine sau spre rău, el crede într-un viitor federal. Dar ceilalţi, dar noi?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe