Folosire abuzivă

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Utilizarea frecventă în discursul public a unor termeni din domeniul jocurilor de noroc pare să-i plaseze pe contemporani într-o zonă activă, de trăire febrilă, în care surprizele ar putea să-i facă loc șansei celei mari. Până pe la mijlocul secolului trecut, substantivul miză și verbul (a) miza, căci despre ele este vorba, erau la ele acasă la masa verde și la turf. Câteva citate din scriitori (după dicţionare) conturează atmosfera spaţiilor respective: „…moneda pe care o ascunse în buzunar, nevrând s-o pună măcar ca miză” (G. Călinescu); „cu emoţia unui jucător care-și mizează restul averii pe un cal sau pe o carte” (Cezar Petrescu).

Radicalizarea discursului public de astăzi sub presiunea spectacularului, a provocatorului face să se producă o distorsiune semantică ușor de urmărit și de acceptat până la un punct, dar dincolo de bunul-simţ în unele cazuri.

Vom începe cu o scurtă analiză a verbului, a cărui folosire în actualitate mai evocă sensul de bază al etimonului, fr. miser, acela de „a pune în joc o sumă de bani”, la ruletă sau la casele de pariuri. Iată un enunţ în care verbul este folosit cu acest sens: „pariorul a mizat 2,5 lei pe 14 meciuri” (realitatea.net). Și, tot ca în franceză, verbul poate fi folosit și cu un sens figurat; modelul enunţului pare a fi din zona curselor de cai: „Am mizat pe un Ponta încă tânăr și inteligent” (Antonescu, vorbind despre crearea USL, mondonews.ro).

Încă nu este considerabilă îndepărtarea ce se produce atunci când (a) miza este folosit cu sensul „a conta”, „a avea în vedere (într-o conjunctură)”: „Au mizat pe agricultura românească” (stirileprotv.ro); „Rusia poate miza pe o liniștire a situaţiei” (ziare.com). Dar, desigur, măcar sensibilităţi și (nu doar) susceptibilităţi din zona eticului pot fi atinse când entităţile puse la încercare, în joc, sunt reprezentate de semeni în curs de socializare: „Am mizat pe copii. Aceștia chiar sunt interesaţi și nu de puţine ori îi trag de mânecă și pe adulţii care uită regulile bunului simţ…” (o campanie de curăţenie a orașului, ziarulevenimentul.ro). Pare că ceva scârţâie, de principiu, nu-i așa?

Mult mai departe, în sens rău, se ajunge însă în ceea ce privește folosirea substantivului miză. Și aici mai regăsim ideea de „sumă de bani pusă în joc”. Pe data de 14 martie a.c., se făcea un calcul (acum deja de domeniul trecutului nu prea îndepărtat): „Meciul cu cea mai mare miză financiară din carieră: Halep joacă vineri noapte spre sâmbătă în semifinalele Indian Wells” (gsp.ro). Ca și în cazul verbului, extensiile prin analogie, cu referire la momente de tensiune sau de interes deosebit, apar frecvent: „Asia centrală, o importantă miză geostrategică a secolului XXI” (historia.ro); „Miza cea mare la europarlamentare: va fi Juncker sau Schulz?” (adevarul.ro).

Și, tot ca în cazul verbului, se poate lesne sări peste cal. Dacă pe un site cu profil moralizator proiecţia spre mediul jocurilor de noroc este asociată cu duhul cel rău („Scoaterea Dumnezeirii din lume este miza cea mare a satanei” – buciumul.ro), șochează o asemenea viziune, pentru a promova marile valori, dinspre religia creștină: „Să mizăm neabătut pe prietenie și vom fi biruitori întru adeverirea fiinţei noastre de sorginte dumnezeiască, prin har!” (crestinortodox.ro).

Culmea desemantizării și a ignorării plusvalorii depreciative în folosirea substantivului am întâlnit-o, însă, într-un comentariu de presă asupra unor săpături din cimitirul închisorii de la Sighet (Cotidianul, 4 noiembrie 2006). Mai avansat în cunoașterea inventarului terminologic din domeniul originar, autorul textului se referă la faptul că „miza cea mare” a acţiunii erau „osemintele lui Iuliu Maniu”. Trecând peste construcţia greșită (dezacordul gramatical), ne întrebăm cum poate fi imaginată ca o… miză identificarea, într-o groapă comună, a osemintelor unui om, a scheletului unui mare om politic? Și, atunci, cine le descoperea ridica potul?!

Este de-a dreptul stupefiant faptul că se poate aluneca spre terminologia tehnică a jocurilor de noroc pentru a numi un act legat de asasinarea, în detenţie, a lui Iuliu Maniu. Și, oare, ar fi însemnat, prin comparaţie, că identificarea osemintelor celorlalţi oameni politici ale căror trupuri au fost aruncate în gropile comune ar fi reprezentat doar mize mai mici? Că ar fi fost vorba despre o competiţie, în care cineva – ca să urmărim registrul aceluiași repugnant limbaj – ar fi „ridicat potul cel mare”?

Exprimarea trădează o psihologie sumară, a unei persoane căreia s-ar părea că orice urmă de sentiment religios îi este măcar străină. Dar, de fapt, pe un fond general pe care îl reprezintă absenţa simţului limbii, concretizată aici prin ignorarea semanticii termenului, în mass-media se manifestă tentaţia de a recurge, indiferent de temă, la un pernicios discurs al senzaţionalului.

Și o învăţătură: se poate ajunge la demolarea condiţiei umane și prin subminarea limbii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe