Literatura recentă.Cum se vede & ce face

Radu Vancu Publicat la: 24-02-2015

Pe digul din Salonic, poeta slovenă Ana Pepelnik îmi vorbea entuziastă despre literatura română de azi – pe care o cunoștea în amănunt & de care se îndrăgostise după ce tradusese în slovenă un poem de Claudiu Komartin. În Suedia, pe insula Biskops Arnö, studenţii facultăţii de litere și arte de acolo îmi vorbeau cu ochi strălucitori despre Mircea Cărtărescu, de care erau îndrăgostiţi până peste urechile lor înroșite de frig. La o masă din Novi Sad, poetul sârb Zvonko Karanović, rebelul de serviciu al literaturii sârbe de azi, s-a ridicat în picioare și a strigat în engleza lui noduroasă: „Toţi scrieţi ca naiba, numai poezia română e vie!”. Cronicăreasa de la Die Zeit, de altfel rezervată & rece ca o nemţoaică arhetipală, scrie despre Orbitor că e meteoritul căzut printre maimuţe din Odiseea spaţială 2001 a lui Kubrick (maimuţele fiind conaţionalii ei – foarte nepoliticoasă doamna cronicar). Spanioloaica Elena Borrás García e cu totul afolată după Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Altă spanioloaică, Luna Miguel (ea însăși o glorie a poeziei hispanice recente), dă interviuri în reviste din New York în care spune că e convinsă că poeţii foarte juni din România pot schimba regula jocului pe plan mondial.

Fac tot recensământul acesta spontan pentru a mă convinge că entuziasmul meu pentru literatura română de azi nu e doar wishful thinking. Că nu e totul doar în capul meu. Că și altora li se par atașante & intense textele atâtor scriitori de azi. Pentru a-mi găsi, așadar, un corolar obiectiv al încrederii mele în literatura de azi. Și ce poate fi mai obiectiv, îmi spun, decât reacţiile acestea extrem de subiective? Când oamenii au reacţii pasionale la o literatură dintr-un colţ oarecare al lumii ăsteia, o literatură care altfel ar trebui să le fie complet indiferentă, e un semn că acea literatură face exact ce e esenţial: îi scoate din indiferenţă. Poezia, spun Ezra Pound & Alexandru Mușina, înseamnă atenţie la celălalt; însă abia când pe celălalt atenţia ta îl face, la rândul ei, atent, abia atunci poezia își face cu adevărat treaba.

Sigur, aș fi putut aduce argumente mai seci, mai cantitative, mai contabilicești – cum ar fi, de pildă, acela al traducerilor. Fără să fie regina târgurilor internaţionale de poezie, literatura română n-a fost, totuși, nicicând mai tradusă decât azi. Și nu mă gândesc doar la Mircea Cărtărescu sau Norman Manea, branduri foarte puternice deja, ci și la literatura emergentă, a celor debutaţi în jurul anului 2000 – ca să iau cea mai recentă informaţie, romanul Amorţire al lui Florin Lăzărescu va fi tradus în China, o piaţă pe care mai toţi autorii europeni încearcă din răsputeri să intre. Aș fi putut, așadar, desena un grafic contabil convingător al stării literaturii române la export. Însă mi se par chiar mai convingătoare reacţiile acestea pasionale, entuziaste, extrem de subiective ale cititorilor, profesioniști sau nu, în faţa unei literaturi îndepărtate geografic & cultural de ei. Iată, de pildă, ce scrie Ilya Kaminsky, cel mai influent & autoritar poet american din generaţia aflată acum în jurul vârstei de 40 de ani, comentând Of Gentle Wolves, antologia lui Martin Woodside din poezia română contemporană: „citind antologia aceasta, nu poţi să nu te gândești la bogata multiplicitate a inovaţiei stilistice ce se întâmplă chiar acum în poezia română contemporană. Și m-am minunat iar cum, pe lângă toată inovaţia asta, românii incluși în această antologie reușesc să dea o senzaţie a urgenţei spirituale în opera lor”.

Să dai unui cititor despărţit de tine de bariere geografice & culturale senzaţia unei urgenţe spirituale, adică senzaţia că ai venit să-i spui ceva esenţial, care nu suferă amânare, despre lucrurile de care-i pasă cu adevărat. E grozav că poeţii români reușesc să facă aceasta. Fiindcă e tot ce poate spera mai mult literatura.

Și noi odată cu ea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe