Negustorul de sfârșituriale literaturii

Radu Diaconu Publicat la: 24-02-2015

La doi ani distanţă, Matei Vișniec continuă cu noul său roman drumul început în 2011 cu Dezordinea preventivă. Folosind mijloace formale asemănătoare, într-o proză multistratificată și fragmentată, Negustorul de începuturi de roman se vrea o nouă raportare polemică, de această dată la o altă trăsătură a epocii contemporane – dependenţa de viteză –, care ar fi acaparat, pe lângă alte domenii, și pe cel al ficţiunii. Miza e importantă și, credem noi, câștigată. Noul roman al lui Vișniec, construit pe multiple planuri narative, care, în final, ajung la o relativă coerenţă (chiar dacă poate nu la unitate), pune cititorul în faţa unui puzzle narativ lucrat cu măiestrie, amintind de scriitura unui Eco sau Borges. Romanul e, din această perspectivă, mai ofertant decât precedentul, mai complex din punct de vedere structural, iar acest lucru nu face decât să scoată în evidenţă și mai mult maturitatea cu care scriitorul reușește să-și controleze materialul narativ. Nu e deloc de neglijat satisfacţia oferită cititorului pe măsură ce indiciile încep să se adune și planurile se întrepătrund, adesea prin conexiuni subtile, de detaliu, creând un ansamblu cel puţin interesant. Cu o stăpânire a mijloacelor superioară celei din Dezordinea preventivă, Vișniec nu mai alunecă brusc în fantasticul gratuit, deznodământul nu mai pare forţat. Într-adevăr, notăm un progres faţă de romanele precedente în construcţia finalului, progres rezultat poate dintr-o atenţie sporită acordată detaliului. De remarcat, de asemenea, și renunţarea la un eseism care, explicitând excesiv poziţia ideologică asumată, slăbea rolul naraţiunii ca generatoare de sensuri în precedentul roman. Paralelism Înrudirea cu Dezordinea preventivă este evidentă încă de la primele pagini, bazându-se în principal pe elemente comune de structură (fragmentarea discursului narativ) și de conţinut ficţional; întâlnim un reprezentant al unei agenţii obscure (formată pe calapodul agenţiei de creat evenimente mediatice din romanul precedent) care livrează începuturi de roman autorilor, ajutându-i fie să intre în lumea literară, fie să obţină vreun premiu important. Bineînţeles, același lucru îi este promis de reprezentantul agenţiei, domnul Guy Courtois, și lui M. (evident, iniţiala ne trimite imediat cu gândul la Matthieu din romanul precedent), un scriitor minor, care tocmai obţinuse un premiu literar obscur. Din acest moment, misterioasa agenţie literară, prin intermediul acestui domn Courtois, începe să corespondeze cu M., punându-l în faţa unei conspiraţii întinse pe mai bine de două secole, prin care marii scriitori ai lumii (Kafka, Camus, Thomas Mann, Wells etc.) au fost ajutaţi la realizarea capodoperelor de această organizaţie subterană, dar, evident, extrem de influentă. Lui M. i se oferă și „o pre-primă frază de început de roman” de la care să plece, iar acesta începe de la acest pretext povestirea unui narator crescut în umbra fratelui mai mare, model în toate privinţele. Un alt plan narativ este cel ocupat de X. și de aventura sa bizară în contextul în care, aparent, a rămas singur pe pământ (de fapt, o nouă povestire atribuită aceluiași M.). Retrospectiv, în scrisorile dintre Bernard, un librar misterios, implicat și el în mecanismele organizaţiei creatoare de începuturi de roman, și Guy Courtois se dezleagă anumite probleme legate de motivul pentru care M. scrie și de calitatea scrierii sale (Bernard nu pregetă să analizeze destul de dur povestirea avându-l ca protagonist pe X.). Naraţiunea ia amploare prin apariţia domnișoarei Ri, o femeie misterioasă, care nu e străină nici ea de subterfugiile organizaţiei. Din acest punct, naraţiunea se îmbogăţește, odată cu intrarea în scenă a unui personaj mort, dar, paradoxal, conștient, un anumit Guţă, precum și un software de realizat literatură autointitulat Easy și anticipat de declaraţia domnului Guy că agenţia își va înceta activitatea după ce îi va livra lui M. începutul de roman promis. Acest program, de altfel autonom, dialoghează cu numitul Guţă, permiţându-i să aleagă diferite opţiuni pentru „reţeta” unui viitor roman. Curând, după ce Easy, confruntat cu tăcerea lui Guţă, devine complet independent, suntem puși în faţa unei întrebări care ne va urmări până la final: cine scrie, de fapt, în interiorul lumii fictive? Nu e cumva M. însuși rezultatul unei combinări reușite a programului de creat literatură? Și, pe măsură ce romanul se îndreaptă spre final și încep să se traseze, pe fundalul conspiraţionist al organizaţiei, din ce în ce mai multe conexiuni între diferitele personaje ale naraţiunilor disparate (încât, în cele din urmă, toţi par a fi locatarii aceluiași imobil), se conturează și posibilul (fiindcă, cu doar câteva capitole înainte, domnișoara Ri se prezintă și ea ca o posibilă autoare ficţională) răspuns la întrebarea noastră: avem de-a face cu un produs hibrid al combinatoricii și hazardului, considerat ratat de chiar programul care l-a creat (fiindcă Easy nu a reușit să creeze romanul perfect, ceea ce, pentru un software literar, e o tragedie). Autobiografie şi retrospecţie Prin urmare, avem de-a face cu un peisaj ficţional ciudat, în care personajele și întâmplările sunt roadele unei programări eșuate. Nu lipsesc din acesta elemente dintre cele mai bizare, cum ar fi o a doua agenţie secretă, la fel de obscură, care se ocupă de controlul viselor, fantome ale scriitorilor, litere care ies și atacă pe cel care le scrisese. La un moment dat, locul naraţiunii din planul lui M. se mută la București, unde, pe fundalul unei atenţii mediatice obţinute de literaţii români (ca urmare a unei tăceri-protest împotriva neacordării premiului Nobel scriitorilor autohtoni…), domnul Guy alege să organizeze o întrevedere a pasionaţilor de începuturi de roman. Întâlnim aici pagini de autobiografie literară, personalităţi culturale intră în roman prin intermediul retrospecţiei (Eugen Jebeleanu este, din acest punct de vedere, deosebit de activ); în fine, casa Monteoru devine cadrul unui întreg capitol în care se descoperă mecanismul monstruos de spionaj comunist al activităţii membrilor Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, din melanjul postmodern de genuri și planuri care este romanul lui Vișniec, realul, cel puţin în forma sa autobiografică, nu este nicidecum exclus; cum nu e, de partea cealaltă, nici poezia – numeroase capitole constituie poezii adresate domnișoarei Ri, geniu malefic ce îi înscenează o poveste de dragoste lui M. doar pentru a putea scrie, cu ajutorul unor patch-uri literare aplicate acestuia, care transformă în limbaj stările psihice și fizice ale purtătorului, un roman complet, în care fiecare cuvânt și gând ale iubitului să fie fidel reproduse. Autoreferenţialitate şi distopie Metaroman postmodern, Negustorul de începuturi de roman începe și se termină cu digresiuni asupra artei de a face proză. Autoreferenţialitatea este de altfel o parte importantă a poeticii lui Vișniec așa cum o întâlnim aici, o poetică explicită, în care tehnica romanescă va fi expusă precis prin vocea software-ului Easy: „Vom scrie un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecura și o poveste de dragoste precum și elemente care să-l facă inclasabil”. Rezultatul este o distopie metanarativă. Însuși procesul creaţiei literare este distrus: scriitorul este înlocuit de mașină, fragmentele sunt conectate între ele de un computer asediat de o mulţime de păsări care și-au făcut cuibul în apartamentul unui scriitor mort, dar a cărui moarte, din pricina depersonalizării serviciilor din epoca modernă, nu este observată nici după trei ani. Avem deci în faţă un roman în care actul scrierii este ficţionalizat, produsul finit fiind, în cadrul ficţiunii, un eșec. Cheia distopiei stă în cine sau ce este responsabil de alienarea și, în cele din urmă, de distrugerea actului creativ. Culpa generală pare a fi atribuită, în linii mari, epocii, una care îmbrăţișează mai degrabă naraţiunile de tip hollywoodian (iarăși, romanul este bogat în astfel de referinţe), naraţiuni facile, predispuse la senzaţional și care satisfac rapid mai degrabă nevoia de adrenalină decât pe cea de estetic. Într-un asemenea context, soarta romanului scris de un software e ilustrativă pentru stadiul în care ajunge literatura în lumea ficţională a romanului lui Vișniec, unde ea pare condamnată la sucombare în faţa naraţiunilor de tip hollywoodian menţionate mai sus. Atât ficţional, cât și formal (deși, în mod evident, forma e atent îngrijită de autor), romanul se prezintă ca o naraţiune ratată într-un cadru distopic în care, după toate probabilităţile, întreaga literatură se află într-un impas din care nu pare să-și găsească o cale de ieșire. Dacă e să găsim un punct slab al romanului, acela ar fi, cu siguranţă, la nivel stilistic. Deși poate n-ar fi fost atât de evidentă în alte circumstanţe, identitatea discursului naratorilor devine supărătoare mai ales prin prezenţa inevitabilă în cadrul diferitelor planuri narative a unor idiosincrazii stilistice de-a dreptul stridente, cum ar fi, de pildă, frecventa folosire a adverbului sigur la început de frază. Cu toate acestea, lectura nu displace; pe de o parte, datorită capitolelor scurte și variate, care nu-l obosesc nici chiar pe cititorul cel mai nerăbdător, iar pe de altă parte, datorită artei de a crea suspans, care cunoaște și ea o îmbunătăţire semnificativă faţă de romanul precedent. Continuare în spiritul Dezordinii preventive, Negustorul de începuturi de roman este un exerciţiu literar care se folosește cu fineţe de mijloacele narative consacrate ale postmodernismului: multiple planuri narative, policentrism, intertextualitate, autoreferenţialitate, ba chiar critică ficţională. Complex și bine realizat din punct de vedere structural (deși, stilistic, suferă din pricina identităţii limbajului diferiţilor naratori), romanul lui Vișniec aduce un suflu proaspăt pe scena literaturii românești contemporane și, de ce nu, anunţă un proiect distopic mai larg, binevenit și demn de atenţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral