Aspecte ale romanului egotist

Petru Popa Publicat la: 24-02-2015

Cu Negru și Roșu, Ioan T. Morar nu schimbă tehnica narativă din Lindenfeld, singurul său roman, scris în urmă cu opt ani, demonstrându-și încă o dată opţiunea pentru scriitura clasicizantă, sfidând artificiile și prestidigitaţiile optzeciștilor prin întoarcerea la o formulă specifică mai degrabă secolului al XIX-lea.

Naratorul omniscient, scriitura nefocalizată, ordinea temporală firească și celelalte convenţii literare acuzate de romancierii moderni și postmoderni sunt reabilitate. Autorul nu ezită să revină cu completări când consideră că e nevoie, deși acţiunea evoluase, sau să anticipeze cum va evolua personajul în decurs de câţiva ani, să comenteze situaţia personajelor. Scenele erotice sunt poetizate, sugerate, eliptice, cuminţi, iar cele de război nu au cruzimea altor romane contemporane, atmosfera e suportabilă, este accentuată absurditatea confruntării, a relaţiilor dintre ofiţeri. Crimele nu sunt descrise naturalist, importanţa principală revenind psihologicului, și nu fiziologicului. Dacă la nivelul formei simplitatea compoziţiei, seninătatea cu care autorul utilizează procedee de construcţie ce par a pune între paranteze secolul XX pot da impresia de anacronic, romanul devine destul de complicat la nivelul situaţiilor. Personajele sunt încercate de un destin ironic, ce supralicitează permanent gradul de absurditate al acţiunilor și deciziilor pe care acestea ajung să le ia. Prin acest lucru romanele sale pot fi văzute ca o replică la romanul postmodern în care se mizează pe experiment narativ, pe când la Ioan T. Morar forma rămâne simplă, iar ceea ce se complică permanent este încrengătura acţiunii. În straturile de profunzime, ambele romane ale sale sunt străbătute de aceeași problematică a urmărilor și complicaţiilor pe care falsificarea realităţii – mai precis, a unui episod din viaţa unor oameni – o produce.

Falsificarea trecutului

Dacă în Lindenfeld un sat dispărut din Banat este reconstruit pentru ca un miliardar să aibă impresia că se întoarce în locul de unde cu 50 de ani înainte plecase pentru a scăpa de prigoana comunistă, în Negru și Roșu, personajul principal este cel care își falsifică propriul trecut. Romanul urmărește destinul unui ţigan din România interbelică ce încearcă să iasă, prin uniforma militară, din mahalaua de care se simte atât de străin. Alege milităria pentru că nu are posibilitatea să facă o școală civilă, dar mai ales pentru că percepe viaţa militară ca pe ceva diferit în mod absolut de specificul vieţii ţigănești. Jorjan Neculai nu are semnalmentele fizice ale unui ţigan: tenul îi este deschis, iar ochii albaștri. El simte încă de la vârsta de cinci ani că nu e la fel ca ceilalţi ţigani din șatră; de exemplu, conștientizează mirosul specific ţigănesc, încearcă să scape de el frecându-se cu iarbă, simte oroare faţă de aglomeraţia din casa lor. De acum înainte va face parte din rândul egotiștilor de descendenţă stendhaliană, care își canalizează toate energiile sufletești obsesiei de a avansa, de a-și depăși condiţia socială. Inteligenţa sa se ascute și e pusă în slujba acestui scop. Ea are o funcţie bine determinată: va fi organul care să-i facă posibilă adaptarea la noul mediu. Auzind povești de război, va dori unul doar pentru că astfel se va putea face remarcat mai ușor. Încă din perioada copilăriei apare divorţul dintre inteligenţă și spirit: copilul se formează artificial, nimic nu este dezinteresat, jocul și plăcerea sunt excluse, iar copilăria devine o anticameră a maturităţii. El va purta pe umerii săi responsabilitatea propriei deveniri, îndreptată cu frenezie în direcţia ieșirii din lumea șatrei ţigănești. Își fabrică un trecut pe care îl prezintă colegilor de liceu, dar lucrează și la a se convinge pe sine de noua lui identitate: minciuna concurează puternic cu realitatea, este mai aproape de adevărata sa natură decât acea realitate absurdă, inexplicabilă, care l-a condamnat să apară în niște condiţii de care se simte total străin. Modelul său devine mareșalul Antonescu, cu care ţine sfat permanent în imaginaţia sa.

„Să-mi pun drept mască ceva ce am ascuns cu altă mască”

Ambiguitatea se adâncește pe măsură ce, ajuns ofiţer al armatei române și participând la acţiunile militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial de după trecerea Prutului și cucerirea Odessei, la crimele în rândul populaţiei civile și deportarea ţiganilor în Transnistria, Giorgian este ales să intre ca iscoadă în Odessa deghizat în ţigan. El însuși își judecă situaţia printr-un paradox atât de specific personajelor lui Morar: „să mă întorc la ce am crezut ascuns pentru totdeauna. Să-mi pun drept mască ceva ce am ascuns cu altă mască. Să joc un ţigan fals cu care maschez românul fals care se ascunde de ţiganul adevărat care sunt. Ironia sorţii sau cinismul sorţii?”. Giorgian Neculau se găsește, asemeni personajelor lui Rushdie, într-o indeterminare etnică, într-un balans permanent. El nu are nimic din ţiganii în mijlocul cărora s-a născut; conștient că în ochii lumii aparţine unei naţii condamnată la mizerie, lucru care devine pentru el un fel de păcat originar care îi urmărește existenţa și i-o complică, amintindu-i că nu se va putea mântui niciodată complet ca să poată ajunge în rândul celor care fac parte din binecuvântatul neam al românilor.

Din punct de vedere moral, el face parte din rândul celor „căldicei”. Va respecta cu stricteţe ordinele lui Antonescu privind masacrarea populaţiei evreiești din Odessa, rămânând neclintit, fără vreo reacţie de protest, ci dimpotrivă, va încuraja soldaţii cu un entuziasm sinistru, dar nu se va ocupa efectiv de executarea evreilor, ci de numărarea lor. Dacă perspectiva auctorială era până acum cea dominantă (văzând realitatea romanescă prin ochii lui Georgian, cititorul este mai aproape de drama personajului), în această scenă, autorul simte nevoia să se distanţeze de viziunea personajului, introducând un alt focalizator, Ștefan Velescu, care trăiește acele momente ale războiului cu un dezgust prin care autorul urmărește să semnaleze vinovăţia armatei române și a poporului român, iar pe de altă parte să evidenţieze prin contrast decăderea morală a lui Georgian. Punctul de maximă intensitate îl constituie momentul în care Georgian Nicolau află că familia sa, pe care de mulţi ani renunţase să o mai vadă, a fost deportată, alături de alte familii de ţigani din Tărtășești, în Transnistria. Romanul pare că alunecă spre tragedie: eroul este prins între două sisteme de datorii: faţă de familie, pe care o poate salva, dar de care a simţit obligaţia să se îndepărteze pentru a putea deveni ceea ce este cu adevărat, și faţă de regimul de la care așteaptă totul. Imaginea mamei pe care a abandonat-o încă din adolescenţă și imaginea mareșalului, care a reprezentat un fel de tată spiritual, devin două simboluri ale lipsei de consistenţă a vieţii sale. Neputând să aleagă raţional nici una dintre variante, îi lasă hazardului responsabilitatea alegerii: dă cu banul, iar hazardul alege să îi ofere posibilitatea de a fi un om curajos, să își salveze familia. Doar că, după ce reușește, nu doar că nu suferă repercusiuni pe plan militar, ba este abordat de un grup de comuniști din exil, condus de Ana Pauker, care pregătesc îndepărtarea lui Antonescu, a cărui poziţie era aproape compromisă. Scena finală în care Georgian Nicolau conduce plutonul de execuţie a mareșalului Antonescu este simptomatică.

Negru și Roșu este un roman în care latura istorică, fresca socială, atmosfera epocii și mentalitatea vremii dau senzaţia de consistenţă universului romanesc. În nivelul său de profunzime, este o poveste filosofică despre micimea fiinţei umane în care s-a produs o ruptură fundamentală între raţionalitate și moralitate. O viziune reformulată a egotismului stendhalian, o replică modernă a acestuia, semnalată încă de titlu, în care locul substantivelor din celebrul roman stendhalian este inversat. Aici accentul cade pe meschinăria personajului: pe cale să devină un om important în societate, Giorgian Nicolau nu va fi niciodată un mare spirit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe