Rănile dimineţii

Adi Filimon Publicat la: 24-02-2015
Bătrâna venea spre mine cu braţele întinse, plângând în hohote. Picioarele, încălţate în șoșoni cauciucaţi, alunecau pe zăpada topită, îngropându‑se în ea până la glezne. Mi s‑a aruncat în braţe, umilită și hăituită de gânduri negre. Cămașa lungă, cu broderie spartă, mirosea a busuioc. Am lăsat‑o să plângă în voie, să‑mi povestească durerea ce‑o îneca, și‑i priveam din când în când ochii duși în orbite, cu pleoape transparente și fără gene. După ce mi‑a udat din belșug reverele hainei, s‑a oprit cu ochii secătuiţi de lacrimi. Acum doar se sprijinea de umerii mei, încercând să‑și mute în loc picioarele îngheţate. Plânsul nu‑i oblojise durerea, doar că nu mai avea lacrimi. Doriana o trase spre mașină și o ajută să urce. Îi puse pe umeri blana ei, forţând‑o să se ghemuiască pe bancheta din spate. Bătrâna își descălţă șoșonii și‑și srânse picioarele sub ea, acoperindu‑se.

— Am dus‑o la mașină, Fery! O să zacă acolo un timp… Ce facem, intrăm sau nu?!

Doriana obosise. Vălătuci de abur îi ieșeau din nări, iar obrajii îi ardeau.

— Nu mai intru. Intră tu! Bătrâna stă singură, nu are pe nimeni. Poate îi iei niște haine…

Stăteam faţă în faţă cu iubita mea, îi pasasem responsabilitatea de a da ochii cu realitatea împuţită în care o lăsasem pe bunică‑mea. Știam ce aveam să văd, bătrâna era cam senilă și nu se mai îngrijea. Doriana nu se gândea să intre. Era convinsă că nu va găsi nimic interesant în cămăruţele joase și insalubre.

— Să mergem, zise ea, ferindu‑se de cioturile duzilor din grădină, tot ce mai rămăsese și nu mai putea fi pus pe foc.

Am urmat‑o și, în treacăt, mi‑am aruncat ochii pe fereastră, făcând umbră cu palmele. Mare lucru nu vedeam, dar ghiceam obiectele, așa cum le știam din copilărie, când mama mă aducea în vacanţe. În curând, casa asta se va nărui, stătea deja într‑o rână, tabla de pe acoperiș ruginise și ploaia mâncase pereţii din chirpici. Nu credeam că mă va durea amintirea copilăriei. Doriana era deja la mașină, mă aștepta. Mi‑am înfrânt durerea și am ieșit din curte. Tristeţea mi se ospăta din suflet cu vulgaritate. Nu voiam să‑i dau satisfacţie, nu voiam să mă cert cu ea din nou. Îi spusesem că fac asta ca obligaţie.

Am condus haotic, bulversat de prezenţa acelei femei care era bunica mea, dar pe care n‑o mai văzusem din copilărie, de când murise mama. Tata s‑a recăsătorit rapid, și‑a văzut liniștit de viaţa lui și nu m‑a mai adus niciodată la ru­dele mamei. Pusese cruce la tot ce însemnase trecut. Poate că îl durea prea tare, poate că mama nu însemnase prea mult pentru el… Cert e că abia acum îmi spu­sese de bătrână și de problemele ei. M‑am trezit în situaţia fără ieșire de a‑i hotărî soarta. Azilul era singura soluţie. Tocmai eram în drum spre un așezământ pentru care urma să plătesc destul de mult ca s‑o ţină acolo.

Când am ajuns, Doriana o scoase cu greu din mașină, era înţepenită de frig și de spaimă. Încă nu‑i spusesem că urma să trăiască într‑un azil până la sfârșitul zilelor ei. Doriana o ajută să parcurgă aleea spre clădire. Cred că abia atunci s‑a lămurit unde era. S‑a oprit și m‑a privit cu un fel de milă, iar pe faţă i se citea resemnarea. Apoi a continuat drumul, urcând încet cele câteva trepte de la intrare. Am înaintat cu ea spre salonul asistentelor, deschizând larg ușa. Asistenta de serviciu era acolo, pregătită s‑o ia în primire. Am lăsat‑o lângă ușă, ca pe un bagaj nefolositor. Ea nu s‑a împotrivit, era prea slabă și prea speriată. M‑a privit o singură dată în treacăt.

— Maică, nu mă lăsa aici, printre străini…

Nu se mai stăpânea. Își ţinea palma la gură și respira sacadat, sprijinindu‑se de ușă. Cămașa uzată atârna pe trupu‑i filiform, măturând gresia neagră. Din poale i se vedeau picioarele, încălţate în șoșonii uzi.

— Trebuie, mamaie! Ce să fac eu cu tine?! În curând…

M‑am oprit stupefiat de ceea ce era să zic. I‑am întors spatele, coborând în salturi scările înguste. Voiam să plec mai repede din locul acela, să uit, să cred mâine dimineaţă, când mă voi trezi, că nu s‑a întâmplat asta, că viaţa mea e la fel de limpede și frumoasă. Nu mai suportam gândul că toate femeile pe care le cunoșteam trebuiau să‑mi moară în braţe. Așa se întâmplase cu mama, cu sora, cu Ana Maria, soţia mea…

Mă usturau ochii și mă chinuia durerea de cap, îmi venea să vomit, iar aerul mirosea a fum de cărbuni. Grămezile de zăpadă murdară, aruncate la marginea aleilor, îmi jucau în ochi. Nu, n‑o să‑mi pară rău, n‑o să mă întorc!

Pașii mânau spre mașină și o vedeam pe Doriana cum se ruja în oglinda retrovizoare. Asta mi‑a dat un anumit calm, m‑a făcut să‑mi recapăt echilibrul, să depășesc faza cu remușcările. Aproape credeam că pot șterge din memorie ultimele ore. Mă simţeam oarecum eliberat de povară și capabil să las trecutul în urmă.

M‑am urcat la volan. Paltonul ștersese urmele de noroi de pe pragul portierei, arăta jalnic, mi se scârbise de tot ce trăisem, cărând‑o pe bătrână la azil. Alături de Doriana simţeam cum liniștea se cuibărea, puţin câte puţin, în mine. Am cuprins‑o de după gât, iar mâinile ei fine îmi căutau faţa, obligându‑mă să o privesc în ochi.

— Ai făcut ce trebuia!

Chipul angelic, încadrat de părul blond și voluminos, îmi zâmbea. Da, cred că făcusem ce trebuia!

— Nu‑i așa, Doriana? Bătrâna o să fie îngrijită. O să aibă ăștia grijă de ea.

— Mai mult de‑atât ce poţi să faci?! Alţii nici asta nu ar face.

Mă liniștisem. Cineva, jumătatea mea, îmi confirma că nu greșisem, că făcusem ce trebuia. De ce mă chinuiam să mă desfiinţez, de ce îmi căutam vreo vină?! Nu mă puteam ocupa de bătrână, nu puteam s‑o ţin la mine. Mi‑ar fi încurcat cumplit viaţa. Dacă ar fi trăit mama, săraca, bunica nu era așa, nu ajungea la azil. Ar fi îngrijit‑o ea. Nu așa fac toate fiicele?! Ba da! Ele au grijă de părinţi. Așa e de când lumea și pământul! Dar mama nu mai e.

Simţeam tot mai acut vina, iar dezmierdările Dorianei deveniseră de nesuportat. Mă irita faptul că nu spusese, măcar o dată, să n‑o las pe bătrână acolo. Întotdeauna făcea așa. Îmi dădea senzaţia că mă lăsa pe mine să hotărăsc, dar mi‑ar fi plăcut să‑mi spună despre bătrână că nu merita să rămână la azil, că, dacă ne‑am mobiliza amândoi, am putea să o ajutăm și să‑și trăiască ultimii ani în liniștea familiei. Rememoram tot felul de întâmplări din copilărie, din casa veche a bătrânei, mi‑o aminteam obsesiv pe mama cum îi spăla picioarele în lighean, lângă pat. Amintirea asta îmi provoca atâta durere, încât eram încredinţat că bătrâna nu merita soarta asta.

M‑am ferit de alintăturile Dorianei și mi‑am lăsat capul greu pe volan. Eram un monstru! Bătrâna aia, pe care o amăgisem luând‑o din casa ei, era o parte din mama, din mine. Simţeam că le trădasem, că nu mă voi ierta niciodată pentru lașitate, că nu‑mi voi mai găsi liniștea. Mă gândeam, mă gândeam… Amintiri cu mama îmi sfredeleau mintea ca la judecată și roiau într‑un vârtej nebun, ameţindu‑mă. Nu puteam pleca fără bătrână! Prezenţa Dorianei nu mă mai ajuta. Era destinul meu, viaţa mea, pe care o trăiam acut, înghesuită în câteva ore, într‑o experienţă singulară. Trebuia s‑o iau pe bătrână acasă! O aveam în minte cu boturile șoșonilor din cauciuc negru, ieșind din poalele cămășii lungi de marchizet.

Doriana trăgea de mine și‑mi arăta cu mâna drumul din faţă. Ciudat, nu auzeam ce spunea, doar buzele ei, ca două căpșune coapte, se lipeau și se dezlipeau, depărtându‑se lasciv din încărcătura rujului.

În stânga mea se întindea aleea. Mormanele de zăpadă murdară tronau de‑o parte și de alta, ca niște pitici macabri. O să mă mișc de aici și o s‑o iau pe bătrână acasă! Viaţa asta, poleită pe alocuri cu aur, îmi servise de multe ori lecţii importante, pe care, de ce să nu recunosc, le‑am tratat ca pe simple coincidenţe. M‑am afundat și mai tare în ignoranţă, am rupt gura târgului cu banii, casa, femeia mea… Imaginea asta, de băiat bun, mi‑o clădisem pe nefericirea altora. Și, iată, acum fac din nou aceleași greșeli.

Nu știu cum am ajuns din nou pe treptele înguste ale azilului. Pulpanele paltonului mi se înfășurau pe picioare și mă împiedicau să alerg. Pe bătrână o lăsasem pe‑acolo, pe undeva, ca pe‑o bucată de carne. Nu știam unde se află acum. Sângele îmi zvâcnea în cap, pete luminoase și albe se dilatau, obturându‑mi vederea. În camera asistentelor nu mai era. O căutam deschizând ușă după ușă. Am găsit‑o în rezerva socială. Era dezbrăcată și se adunase lângă tăblia de metal a patului pe care stătea, acoperindu‑și sânii scofâlciţi cu braţele. Era o arătare, un sac de oase. Părul, strâns în codiţe împletite, părea foarte rar, iar cărarea se lăţise pe mijloc de‑un deget. Ochii aveau un fel de rigiditate, ca ai unui mort. Asistenta o dezbrăcase și‑i căuta prin dulapuri niște pijamale potrivite. Când m‑a văzut, a înţeles că voiam s‑o iau de acolo pe femeia aceea care‑mi bântuia realitatea ultimelor ore.

Bătrâna era secată de viaţă. Am smuls pătura de pe pat, i‑am pus‑o pe umeri și, ca să n‑o mai chinui, am strâns‑o într‑o îmbrăţișare disperată.

— Să nu mă lași, maică, aici! mi‑a zis. Mai bine mă duci la cimitir…

Întotdeauna mă va bântui acea zi, în care m‑am jucat de‑a Dumnezeu, ca un nemernic ce sunt.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe