Cu stânga-n dreapta

Sergiu Mişcoiu Publicat la: 24-02-2015

La sediul Partidului Alternativa Socialistă din Cluj, doi foști tovarăși politicoși și bine intenţionaţi, care au tapetat pereţii cu afișe împotriva „dezindustrializării” și „prăduirii avuţiei naţionale”, au găsit (totuși) de cuviinţă să amplaseze (ce-i drept, după ușă) și un afiș în colţul căruia apărea Alexis Tsipras. Interpelaţi, cei doi tovarăși se justifică jenaţi: „O trebuit să-l punem, deși nu-i român de-al nost’. Ordin de la stăpânire!”. Episodul ne spune multe despre starea „stângii” românești. Între foștii nomenclaturiști scăpătaţi, ce regretă naţional-comunismul ceaușist, și anarho-ecologiștii militant-intelectuali, ce resping cu tărie ideea de politică partizană, constelaţia stângii noastre e deopotrivă pestriţă și ștearsă. Pe de o parte, avem partide care se pretind „de stânga”, dar care sunt mai aproape de fascism decât de orice alt curent. Ultra-naţionalismul peremist, neoceaușismul anti-internaţionalist, pretinsul „socialism autentic” sau populismul neo-sămănătorist se autodefinesc ca fiind „de stânga”, întrucât ne vorbesc și despre „clasele oprimate” într-un discurs încremenit în timp. La antipozi, avem o varietate de mișcări intelectuale și ale societăţii civile care proferează idei consistente cu cele ale stângii europene. Cele mai cutezătoare dintre aceste mișcări, precum CriticAtac, au asumat deschis o identitate de stânga și s-au angajat în acţiuni de redesenare, de adaptare și, mai rar, de operaţionalizare a ideologiei post-marxiste. În afara facţionalismului endemic ce caracterizează stânga civic-militantă, aceasta mai suferă însă și de respingerea radicală a implicării politice propriu-zise. Din avionul de linie care îl duce la un congres internaţional sau din cortul de campanie instalat în Piaţa Universităţii, militantul intello de stânga dispreţuiește politica într-atât încât nu numai că nu își pune problema de a adera la un partid politic, dar nu ezită să cheme la boicotarea unor scrutine electorale în numele dispreţului faţă de clasa politică. Ce rămâne pe harta stângii între aceste două puncte cardinale opuse? Tocmai Marele Partid Social-Democrat. În afara unei retorici înţesate de accente conservator-sociale, PSD împărtășește cu stânga europeană tot atâtea sau chiar mai puţine lucruri câte împărtășesc liberalii, liberal-democraţii, conservatorii sau udemeriștii. Laicitatea, solidaritatea inclusivă, socio-ecologismul, europenismul, internaţionalismul, progresismul social, deschiderea faţă de minorităţile sexuale și intransigenţa faţă de corupţie – iată tot atâtea fundamente doctrinare ale stângii europene care lipsesc aproape cu totul de la un PSD care apără ortodoxismul, progresul economic intensiv și accelerat, clientelismul polarizator, naţionalismul, suveranismul, românismul desuet, intoleranţa faţă de minorităţile sexuale și laxismul în faţa corupţiei. În practică, măsurile întreprinse de guvernul condus de PSD se situează undeva între neo-liberalismul economic (menţinerea cotei unice de impozitare, reducerea CAS pentru angajatori etc.) și neo-conservatorismul social și cultural (sprijinul activ pentru Biserica Ortodoxă Română, menţinerea pensiilor speciale, susţinerea structurilor familiale și sociale tradiţionale etc.), adică mai degrabă la dreapta sau la centrul-dreapta eșichierului ideologic. Cu o stângă politică ce se neagă pe sine însăși, dezbaterea publică și alternanţele la putere nu pot aduce decât alte politici neo-liberale, îmbrăcate eventual într-o retorică diferită. Rezultatele sunt demobilizarea civico-politică și întemniţarea României într-o închisoare ideologică ce pare singura lume posibilă. Cu o stângă la dreapta, ne dăm cu stângu-n dreptu’.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe