Stânga fictivă

Alexandru Mamina Publicat la: 24-02-2015

În 2014 stânga românească există mai degrabă declarativ, ca reper polemic în disputele politico-mediatice, aproximativ la fel cum bântuia stafia comunismului prin Europa în 1848: o sperietoare teoretică, lipsită însă de consistenţa forţei organizatorice și de angajamentul civico-sindical masiv. Sunt câteva formaţiuni cu programe într-adevăr de stânga, și amintim aici Partidul Alternativa Socialistă, dar fără vizibilitate în mass-media, fără suport electoral și ca atare fără relevanţă pe eșichier. Singura forţă majoră autoproclamată de stânga o reprezintă Partidul Social-Democrat. Numai că acesta reproduce în linii mari pierderea de identitate ideologică a social-democraţiei europene în general, repliată pe o poziţie centristă, având ca piloni „regula de aur” a nedepășirii deficitului bugetar, respectiv gestiunea tehnocratică a treburilor publice, în opoziţie cu modelul participativ calificat în mod peiorativ drept populism. În fond, socialiștii au încetat să mai formuleze contrapropuneri la capitalismul liberal, cum au fost altădată economia socială de piaţă ori socialismul autogestionar. Dacă în Occident socialiștii au devenit cvasiliberali în mod progresiv, mai ales după 1973, în România, așa-zisa stângă s-a precizat de la bun început sub hegemonia culturală a liberalismului. Sfârșitul violent al comunismului a compromis discursiv până și terminologia socialistă, cuvinte precum clasă, exploatare, cooperaţie fiind asociate substanţial cu regimul represiv care le utilizase propagandistic la vremea lui. Să ne amintim scandalul pe care l-a generat Ion Iliescu atunci când a susţinut superioritatea formulei asociative asupra micii proprietăţi în agricultură! Faptul că anumite persoane cu funcţii în timpul comunismului au beneficiat de tranziţie nu trebuie să înșele în privinţa naturii și sensului acesteia: cu excepţia iniţiativei eșuate a cupoanelor valorice nominale, reforma nu a condus la o societate de stânga, indiferent ce înţeles i-am da, ci la un capitalism corupt, în care averile s-au realizat devalizând tocmai instituţia centrală a politicilor de stânga, și anume statul. Avem așadar un Partid Social-Democrat fără identitate doctrinară, care funcţionează în parametrii sistemului oligarhic transpartinic întemeiat pe accesul privilegiat la resurse, pe relaţiile clientelare și pe traficul de influenţă. Un partid al cărui președinte, Victor Ponta, proclama explicit, cu ocazia încercării de privatizare a Combinatului Oltchim, că statul nu intervine în economie și care nu îndrăznește să adopte nici măcar măsura minimală a oricărui program social-democrat, adică impozitul progresiv pe venit. Un partid la fel de ascultător faţă de Fondul Monetar Internaţional și faţă de reprezentantul acestuia în teritoriu, guvernatorul monetarist de la Banca Naţională, pe cât a fost și Partidul Democrat-Liberal cu Traian Băsescu în frunte. Se poate ca parlamentarismul negociator al social-democraţilor să fie preferabil autoritarismului băsist, care conţine abuzul, dar totuși nu este o marcă a stângii. Posibilitatea unei stângi autentice, de tip Syriza, este deocamdată minimă în România. Dezindustrializarea a provocat demantelarea sindicatelor, mass-media diseminează exclusiv argumentele conformismului friedmanian, așa încât mobilizarea socială devine dificilă. Rămâne perspectiva deplasării către stânga a Partidului Social-Democrat, în interiorul sistemului. Pentru așa ceva însă, impulsul ar trebui să vină din afară, în contextul unei eventuale reorientări a social-democraţiei europene în ansamblu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe