Când „stânga” e „sinistră”

Michael Shafir Publicat la: 24-02-2015

Să fie „geanta latină” de vină? Nu cred. Dacă de acolo s‑ar trage reticenţa (ca să nu spun repulsia) românilor faţă de „sinistra stângă”, am fi dat și noi, dacă nu un Gramsci, atunci un „escu” care să aducă măcar trei note de subsol în lumea presupus dominată de „maladia” secolului trecut. Adică în lumea intelectuală europeană. Și, la urma urmei, francezii din ce „poșetă” s‑or trage?
Scriam în urmă cu mulţi ani că singura contribuţie cu adevărat importantă adusă de un român marxismului a fost pistolul îndreptat de falsul prinţ (ehe, falsitatea princiară da, ea are la noi tradiţie, nu l‑a așteptat pe „prinţul” Paul!) Iancu de Racoviţă înspre Ferdinand Lassale, pe care l‑a ucis într‑un duel de natură amoroasă la 28 august 1864. O fi fost o pierdere pentru marxism, dar nu una pentru Marx. În corespondenţa cu Friedrich Engels, acesta își exprima dispreţul faţă de tenul negricios al lui Lassale, ce trăda, scria el, descendenţa sa din sclavii ce construiseră piramidele faraonilor. Dar Marx ce descendenţă avea? 
Exagerez, desigur, dar nu excesiv. Am scris și publicat mai multe ar­ti­cole despre originalitatea, ba chiar „pro­tocronismul” gândirii lui Constantin Dobrogeanu‑Gherea. Numai că, din punct de vedere politic, ecourile poziţiilor gheriste nu au avut un răsunet prea mare. Conștient și în același timp condescendent faţă de originile sale iudaice (se născuse cu numele Solomon Katz, pe meleagurile ucrainene), numele adoptat provenea din cuvântul ebraic gher, ceea ce în limba strămoșilor săi poate însemna fie „convertit la iudaism”, fie „străin”. Și cum Dobrogeanu‑Gherea se creștinase de formă și pentru a obţine cetăţenia, numai a doua opţiune rămâne plauzibilă. S‑a simţit într‑adevăr străin, așa cum este reflectat în corespondenţa sa cu diferite personalităţi ale mișcării mondiale socialiste. Dar nu atât din punct de vedere etnic, cât din punct de vedere politic. Și, către sfârșitul vieţii, avea să se simtă străin și de curentele care nășteau în entuziasmul stârnit de revoluţia rusă din 1917. A rămas, am putea spune, un „plehanovist” până la ultima suflare, considerând că 
Lenin împinsese Rusia într‑o inadmisibilă negare a teoriei marxiste: clasele sociale determină cursul istoriei, nu politicul determină crearea și poziţia claselor sociale.
Cu alte cuvinte, unde nu‑i proletariat, nici revoluţie socialistă nu poate fi. Murind în 1918, a fost eliberat relativ repede de calvarul ideologic al acestei dileme. Nu tot așa a fost cu fiul său, Alexandru, care avea să se numere printre fondatorii Partidului Comunist, care a acceptat cele 21 de puncte ale Internaţionalei a Treia leniniste, ce a transformat organizaţia într‑o unealtă a intereselor Moscovei. Alexandru avea să moară în 1937, victimă a Marii Terori staliniste, aflându‑se din 1932 în Uniunea Sovietică.
Dacă de la Constantin Dobrogeanu‑Gherea încoace nu putem vorbi despre gânditori români marxiști originali în creaţia lor (deci nu de ceea ce sociologul american Edward Shils numește „intelectuali reproductivi” sau „intelectuali receptivi” nu am dus lipsă, ci de intelectuali marxiști „productivi”), acest lucru are drept cauză, în bună parte, geopolitica. Cum să aderi ideologic la o mișcare ce militează pentru dezmembrarea propriului stat și pune sub semnul întrebării‑existenţa propriei naţiuni? Or, exact asta a făcut Partidul Comunist („secţie a Internaţionalei a Treia”) din România (deci nu „Român”) la ordinele Moscovei.
Ecourile le simţim până azi, când nu cred că există o universitate română importantă unde să se predea serios un curs despre marxism. Ceea ce e… sinistru!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe