Stânga absentă

Ruxandra Ivan Publicat la: 24-02-2015

Stânga nu are nici un viitor în

România. În primul rând, pentru că nu există; în al doilea rând, pentru că nimeni nu pare să știe prea bine ce e; în al treilea rând, pentru că însuși cuvântul stânga, rostit după 1989, e anatemă; și, în sfârșit, pentru că cei – puţini – care împărtășesc ideile stângii nu au forţa și curajul necesare pentru a transforma reflecţiile lor de pe bloguri într‑o coerentă acţiune politică.

Să le luăm, așadar, pe rând. Nu e foarte clar ce e stânga. Termenul este, firește, o convenţie; așa a fost de la început, datorită configuraţiei spaţiale a sălii Stărilor Generale de la Paris din ajunul Revoluţiei franceze. Iniţial, stânga s‑a ocupat cu răsturnarea Vechiului Regim și cu separarea sferei publice de treburile religioase.

Dar ce este până la urmă stânga?

Detractorii săi o asociază cu egalitatea (și aici aduc un argument solid ca mobila de mahon: dacă Dumnezeu ar fi vrut să fim egali, ne‑ar fi făcut egali, nu‑i așa?); cu intervenţia statului în economie și statul asistenţial (analogia cu omul gras etc.); printre intelectuali, stânga este asociată maliţios cu comunismul și, prin urmare, firește, cu totalitarismul; în sfârșit, pe treapta cea mai de jos a comprehensibilului, se spune la noi că, dacă ești de stânga, sigur ești un iubitor al rușilor. În tabăra cealaltă, a simpatizanţilor, domnește aceeași confuzie: a fi de stânga înseamnă să porţi tricou cu Che Guevara sau, ocazional, zvastică (mă refer, desigur, la social‑democratul Radu Mazăre); uneori, să ai firme ce derulează contracte cu statul sau să fii cunoscut sub denumirea de „baron local”. Desigur, toată această ambiguitate are la bază dificultatea însăși a demarcaţiei „stânga/dreapta” în majoritatea peisajelor politice din secolul nostru. Ceea ce rămâne însă specific stângii este existenţa unui proiect de emancipare universală a omului, precum și o mișcare de contestare a ordinii existente, în scopul creării unei societăţi mai echitabile.

Și acum să privim scena politică românească. Nu numai că nici un partid dintre cele pe care ne‑am obișnuit să le considerăm „de stânga” nu pune sub semnul întrebării ordinea existentă; nu numai că ele nu au un proiect de emancipare umană, dar nu au nici un proiect tout court. Nici una dintre politicile sociale sau economice promovate de PSD, care ar fi, aparent, principala forţă a stângii românești astăzi, nu pare să fie parte a unui asemenea proiect. Toate aceste politici par să fie interpretabile printr‑o grilă de analiză pe care sociologul Charles Lindblom o numea muddling through: decidenţii pur și simplu încearcă să se descurce într‑un hăţiș de sarcini birocratice pe care nici ei nu mai pot să‑l deslușească. Nici un proiect dincolo de asta, doar nevoia de a supravieţui de azi pe mâine.

Idei de stânga, viziune de stânga există în România în afara scenei partizane, printre câţiva intelectuali sau tineri ONG‑iști care ies în stradă să se lupte cu sistemul. Dar aceasta este o stângă radicală, ce respinge însăși ideea de a participa la sistem prin crearea unui partid politic.

Prin urmare, în România, stânga n‑are viitor. Din păcate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe