Poezia care se trage de păr

Andrei C. Şerban Publicat la: 24-02-2015

În timp ce parcurgeam antologia dedicată lui O. Nimigean, nu‑ţi garantează nimeni nimic, care cuprinde primele sale cinci volume de poezie, apărute între 1992 și 2007, nu puteam să nu mă gândesc la faimosul baron care a scăpat de la înec după ce a reușit să iasă din apă trăgându‑se pe sine de păr.

De fapt, metoda baronului, tradusă în teorie literară, pare să fie unul dintre mecanismele principale prin care textul, care ajunge să își definească de unul singur o cinetică proprie, capătă amploare: autosemantizându‑se. Mergând pe acest principiu, în majoritatea volumelor sale, O. Nimigean conturează preponderent o poezie implozivă sau o autopoezie, în sensul că profunzimea scrierii nu zace în conturarea unui univers ficţional care să se desprindă total de carcasa convenţional‑literală a textului, autonomizându‑și o arhitectură reprezentabilă la nivel mental, cât în multitudinea de modalităţi prin care artificiile aferente actului literar generează o restructurare a mesajului. Avem în faţa noastră o poezie care, autodisecându‑se, își extrage seva din convenţiile preexistente ale formulelor de compoziţie literară sau, mai precis, care își face din aceste convenţii propriul centru de interes. Principiul fundamental al poemelor lui O. Nimigean constă, așadar, tocmai în reliefarea structurii formale care stă la temelia actului scrierii.

Practic, mecanismul textual este însuși textul. Acest aspect este cel mai lesne de observat în momentul când elementele de prozodie devin obiectul textului poetic, frizând ironia prin lejeritatea aparentă a construcţiei sale. Un exemplu relevant în acest sens îl constă textul horă administrativ‑teritorială, unde autorul atacă tiparul unei muzicalităţi monotone prin prezentarea inedită și cinică a specificului fiecărui judeţ din ţară, prezentare pe care o intersectează cu limbajul de lemn conferit de discursul al cărui autor nu mai merită efortul de a fi deconspirat: „în judeţul alba toţi/ își ascund banii‑n chiloţi// dragi tovarăși și pretini// în judeţul argeș iară/ cică i‑ar fi tras pe sfoară// doresc să esprim// în judeţul mehedinţi/ n‑au nici fraţi n‑au nici părinţi// de la cea mai înaltă tribună// în judeţul hunedoara/ macină tărâţe moara// cele mai calde urări”. În asemenea reprezentaţii de ordin prozodic, scheletul teoretic dinamitează într‑un mod ingenios învelișul semantic al poemului, în aceeași măsură în care sunetul ia locul imaginii. O asemenea manieră corozivă de redare formală a textului este abordată, cu altă ocazie, și prin tehnica laitmotivului, care, pe lângă contrastul semantic generat în cadrul textului, subminează reţeta compoziţională a colindului: „mare iarnă o picat/ verzi flori de otravă/ c‑o tușit un împărat/ verzi flori de otravă/ doamne care‑ai fost în ceri/ verzi flori de otravă/ unde‑i ziua mea de ieri/ verzi flori de otravă” (fiul). Astfel, muzicalitatea tinde să fie înlocuită de prozodie, în sensul că textul își propune tocmai să nu iasă din propriul tipar scriptural. Poemul, autoreciclându‑se & autoregenerându‑se, dă impresia că își este sieși suficient doar prin reprezentarea sa textuală, nu și prin configurarea unui univers ficţional adecvat, dincolo de învelișul literal. Totuși, pe parcurs, întâlnim poeme a căror lectură concurează făţiș cu propria lor reprezentare mentală prin faptul că, pe de o parte, avem convenţia formală denunţată încă de la început chiar de către autor, pe care acesta o supune unor contorsiuni de ordin tehnic, iar, pe de altă parte, avem universul ficţio­nal, care încearcă să iasă la suprafaţă printr‑un fir narativ aferent. Este cazul compoziţiilor în metru antic, care‑și trădează intenţia ironică, dintru început, prin însăși modalitatea de reprezentare la nivel strict textual: „Duminică, douăzeci și opt febru/ Arie, o mie nouă sute no/ Uăzeci și trei, la biserica din sa/ Tul Covasna, ju// Deţul Iași, preotul Ștefan Fronea, îm/ Preună cu viceprimarul Milu/ Ţă Zboiu și alţi câţiva cetăţeni, au/ Tăbărât în bi// Serica din sat, înarmaţi cu bâte/ Și cuţite, în timpul slujbei ce se/ Oficia de către un preot și/ Un dascăl desem// Naţi” (Preotul Ștefan Fronea, împreună cu viceprimarul Milu [în metru antic]).

Bătălia dintre modalitatea de manifestare în plan literal și însuși universul ficţional (literar) al operei obsedează, astfel, marea parte a poeziei semnată de O. Nimigean, ale cărui texte, fagocitân­du‑și propriile structuri compoziţionale, dau impresia că parcă se trag pe sine de păr, pentru a ne oferi un adevărat spectacol de prestidigitaţie tehnică, rar întâlnit în lirica românească actuală.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe