Vorbărie, vorbire, poezie

Ioan Şerbu Publicat la: 24-02-2015

O.Nimigean, poet canonizat și controversat în același timp, și‑a revendicat ca marcă proprie acest statut, de altfel, cum nu se poate mai dezirabil, cu mijloace de la subtile până la revanșarde. Cronicile de întâmpinare, nu de puţine ori contradictorii, conturează nu atât receptori de o incongruenţă funciară, cât mai curând un poet neasimilabil unei singure direcţii ori metode, al cărui dinamism compoziţional, uneori pe întinderea unui singur poem, surprinde până la derută.

Spre deliciul spiritelor polemice (între care al poetului e cel dintâi), Nimigean propune reluarea celor cinci volume publicate de‑a lungul a cincisprezece ani între copertele unei singure cărţi, sub titlul preventiv nu‑ţi garantează nimeni nimic, un tom poetic prin excelenţă experimental. Capacitatea neverosimilă de explorator, cerebralitatea și persiflarea sunt trăsături dominante, aplicabile întregului, însă despre antologie se poate cel mai coerent vorbi fragmentat, în jurul fiecăruia dintre volumele care o compun.

Scrieri alese (1992) originează dintr‑o revoltă incriminatorie, patetic adresată social‑politicului și echilibrată în spirit optzecist de o laxă zeflemea ori o causticitate amară. Cinismul și pastișa postmodernistă nu e a­­su­ma­tă însă în totalitate, întrucât autorul adaugă periodic un fundal sumbru, tragic, alătură tonurilor suave cele inchizitorial‑satirice, într‑un discurs ce în­­cearcă să nu derapeze, ci să păstreze această totalitate conș­tientă a stărilor: „mi‑e sufletul o cartă de reforme (pst)/ lovesc în zei și râd copilărește/ să scriu repede cât mai sunt tânăr/ cât măseaua de minte n‑a început a crește” (drojdie).

Week‑end printre mutanţi (1993) păstrează ironia mușcă­toare, cu adresă imediată (politicul, dar și poeţii ori criticii literari), însă conceptul se îmbo­­găţește: poetul practică noi exerciţii, cu mare virtuozitate (prozopoeme, vers alb, rimă, poeme dintr‑un singur vers, sonete, pangramatisme etc.), într‑o aparentă căutare febrilă a formei. Stilistic, Nimigean creează melopoeia dintr‑o poezie concretă, în care semantica e distorsionată, graniţele sintactico‑morfologice sunt depășite și cuvântul primește noi înţelesuri. Din aceste jocuri de limbaj (metapoem, intertext, minimalism, inserţiuni dadaiste) se detașează un Nimigean observator, secondant al autorului în defularea confesivă cât mai autentică, în care intenţionat se lasă locuri goale, ce favorizează noi și noi interpretări.

O aparentă ostentaţie livrescă, creșterea frecvenţei referinţelor și a ermetismelor se va evidenţia în adio adio dragi poezii (1999), o adevărată inflaţie a lexicului ruptă la timp de ironii lucide: „strămoși din/ cambrian mi­șu­­nând printre tulpinile spon­gioase de vauxia/ orbi cu picio­rușe înspăimântătoare și ridicole cu cili/ gela­ti­no și naroia wiwaxia opa­­­bi­­nia în­­­du­io­șătoare/ gin­gănii hallucigenia și odonto­griphus – am cinismul să/ le închipui calde încă de suflarea lui dumnezeu” (domn cu monoclu).

În ultimele două volume, Planeta 0 (un bruion) (2002) și Nicolina blues (2007), vor predomina prozopoemele, întrerupte de scurte catrene epigramiste sau de alte câteva for­­mu­le poetice: poem‑jurnal, poem epistolar, poem‑eseu. Registrele pe care le atinge Nimigean trec de la oniric‑vizionar la mistic‑religios, de dragoste, pam­fletar, romantic, utilizând extremele limbajului (injurios, tandru, tehnic, abscons, oripilant), în care are atât de puţină încredere: „m‑am dizolvat într‑o oglindă cumplită m‑am întors în/ mecanism fac gesturi spun cuvinte histrion explorând/ peisaje bizare luptătorul din holodeck” (enantiodromia [fragment] – un prolog).

Manifestul poetic din finalul cărţii, Poezia și corelativul ei obiectiv, rapiţa, explicitează în cea mai mare măsură opoziţia poetului faţă de o singură formă, un singur tip de poezie. Poate de aici ar trebui începută lectura.

Luate individual, cele cinci volume înregistrează două caracteristici tipice. Prima este eterogenitatea. Or, reunirea lor într‑o singură antologie consistentă re­pre­­zintă aproape un gest de curaj. A doua este, în ciuda diversităţii lor debordante, a aglomerărilor, personalizarea, amprentarea lor cu nota originalităţii, recognoscibilă de la un volum la altul. Iar dacă O. Nimigean refuză conformismul unei catalogări, de ce n‑ar face‑o și antologia?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe