În umbra marelui discurs

Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

Eclipsat oarecum de apariţia, la câteva luni distanţă, a primului său roman, Tu n‑ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014), cel de‑al treilea volum de poezie al lui Gabriel H. Decuble, the înd (Cartea Românească, 2013), readuce în prim‑plan un poet îndeajuns de atipic pentru contextul literar românesc, ale cărui jocularităţi & jubilaţii culturale îi pot încânta în primul rând pe cunoscători – în privinţa aceasta, criticii par să se fi pus de acord încă de la prima sa carte (în care, ca la destui debutanţi erudiţi și ambiţioși, se manifesta un mic exces de savantlâc și epatare intelectuală).

Rafinamentele” lui Decuble sunt, la un recensământ rapid, cel mai adesea invocate pentru a‑i clasa – cam cu forţa – poezia într‑o zonă de confort pentru comentatorii de poezie (am avea de‑a face, așadar, cu un „asianic”, un „eclectic” – că doar Eclectica (2008) e titlul cărţii sale anterioare –, un poeta artifex). Însă elitismul unei asemenea pozi­ţionări nu ne împiedică să remarcăm în producţia poetică cea mai recentă a lui Decuble, pe lângă cultura solidă și abilităţile tehnice evidente, o distanţare de obișnuitele metehne ale poeţilor înseriaţi ca livrești sau cărturari sterili. Nici afectarea, nici relativa inflexibilitate a acestui tip de artist nu sunt în primul rând de găsit la Gabriel H. Decuble, care face adesea figură de poet ce experimentează controlat (într‑o literatură care nu a excelat, de la Urmuz încoace, în decorticarea clișeului și a diverselor scorii lingvistice – iar invocarea textualismului în această chestiune este superfluă), fără să atingă, totuși, radicalismul poeţilor din Oulipo și în primul rând mobilitatea lui Oskar Pastior – a cărui antologie românească din 2010 (Jaluzele deschise, jaluzele închise) Decuble a coordonat‑o comprehensiv și empatic și din care a transpus în românește texte în aparenţă intraductibile.

Una dintre observaţiile care se impun la lectura plachetei the înd (exceptând mica frivolitate pe care autorul și‑a îngăduit‑o alegând anume acest titlu) este că, în comparaţie cu volumele anterioare, poetica lui Decuble câștigă, odată cu trecerea timpului, în carnaţie, într‑o sporită priză la real – care, mi se va reproșa imediat, nu e decât o convenţie literară clișeizată de acum câteva decenii –, devine plauzibilă. Practica poetică decubleană se umanizează (nu doar pe Pastior l‑a tradus Decuble, ci și pe Goethe și Brecht, ceea ce nu cred că e lipsit de importanţă), plasând în plan secund precedentul cultural sau lucrătura cărturărească. Jocurile de dragul jocului sunt acum mai drastic ţinute în frâu (excepţii: „gonind ciulinii”, „interferând cu [suflul big‑bang‑ului...]”), iar împletirea de satiric și declaraţie patetică remarcată în volumele anterioare s‑a așezat într‑o formulă aparent mai puţin sarcastică, însă mai ulcerată („rodind în sine”, „trecând în vârful picioarelor”), deopotrivă nervoasă și tandră. În recenta the înd, acest poet „postmodern din naștere” (după expresia lui Doris Mironescu) pare un decepţionat autentic și activ, conștient de entropia valorilor, dar necruţător de atent și disponibil să înregistreze „bizara aventură de a fi om” (M. Blecher), un reflexiv atins de nevrozele societăţii, polemizând cu Istoria și absurdul ei, dar și cu microistoriile personale, încercând să deslușească ceva din „filmul [propriei] vieţi”, cu „toată suferinţa derulată astfel/ toate grimasele schimbate în ani”.

„Să cruţi adâncimea e doar o părere/ în schimb suprafaţa și masca/ sunt la putere”, scrie Decuble în xeroxând un coșmar, versuri ce pot fi așezate alături de alte câteva secvenţe („și tot așa vreau să mă‑nvârt în neștire/ pe lângă cei mulţi și fără de nume” din hoinărind pe un nasture) sau ca în răfuiala cu patria din românizând abisul, venind pe filiera Club 8, în asemenea diatribe specializându‑se la un moment dat Ovidiu Nimigean), după cum de reţinut sunt și două texte consecutive, în care Decuble face un tur de forţă prin formule diametral opuse: epic & extins în kilocuvântând către îngeri vs liric & sentimental (spre zaharisit) în legănând. în adânc.

Așadar, the înd, cu cele 63 de poeme ale căror titluri încep cu câte un verb la gerunziu, așezate în ordine alfabetică, este un volum de confirmare a unuia dintre scriitorii care au dat în poezie, alături de O. Nimigean, Radu Andriescu și Chris Tănăsescu (Margento), anvergură culturală Clubului 8 (venind fiecare pe filiere diferite: Nimigean preponderent din francezi, Andriescu și Tănăsescu – excelenţi cunoscători ai poeziei americane, Decuble – germanist cu studii de medievistică la Freiburg). Violon d’Ingres au ba, poezia acestui autor cu (repet, fiindcă e ceva tot mai rar întâlnit de la o vreme încoace) o cultură poetică solidă și angajată devine cu adevărat interesantă și demnă de toată atenţia atunci când aruncă provocări directe (nu neapărat livrești sau explicit „culturale”) și când dă drumul, fără a‑și mai lua mari precauţii, la robinetul cu melancolii & angoase existenţiale, cu toate că GHD nu este un poet compasional sau vreun traumatizat gata oricând să‑și arate, cui o vrea să i le vadă, cicatricele.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe