Felix Aftene: Taxidermia

Maria Bilaşevschi Publicat la: 24-02-2015

Sala unui mare muzeu, jupuită și pe alocuri chituită în așteptarea dermei, un artist ce resemnifică formula de „artist vizual” mărginit la sculptură și pictură, o serie de exponate ale unui nobil muzeu de știinţe naturale, un cvartet de coarde, o soprană, o plasmă de mari dimensiuni pe care rulează acţiunile performative, „chronoși” angelici – forme aplatizate ce par suspendate în cutii de lemn. Toate acestea descriu în parte vernisajul expoziţiei Taxidermia a lui Felix Aftene de la Palatul Culturii.

Fără a mi le însuși pe de­plin, din multitudinea de impresii adunate ad‑hoc, expoziţia a fost văzută ca o provocare, o nebunie sau, mult mai simplu, una dintre cele mai bune expoziţii vernisate în ultimul timp la Iași. Dar întregul demers artistic al lui Felix Aftene nu poate fi redus la un singur cuvânt sau formulă, mai ales că acesta este rezultatul deopotrivă al educaţiei sale ca pictor, depășindu‑i însă cadrul prin înglobarea de elemente performative, regizorale, scenografice.

Încă de la intrarea în sală se observă bagheta de dirijor plastic a lui Felix Aftene, de la panotarea pânzelor la elementele de decor: o piele de șarpe aparent trântită pe podea, candelabre din fier masiv din secolul trecut „excavate” din pivniţele Palatului, lumânări și reflectoare, păsări și animale împăiate, colivii amplasate discret lângă fereastră, trofee vânătorești, insectare. Nici un element nu este doar plantat, în spatele lui se simte gândirea scenografică, povestea pe care artistul o creează folosindu‑se de ceea ce aparent este doar o recuzită menită să susţină sau chiar să sporească percepţia vizuală a pânzelor. Însă, așa cum obiectele de recuzită nu sunt doar recuzită, ci devin o lucrare de artă în sine, o maimuţă sau un porc fiind înzestrate cu statutul de object trouvé, tot așa, nici pictura nu este doar despre ceva…

Atât în imaginile video proiectate, cât și pe pânză se manifestă preocuparea aproape obsesivă faţă de evoluţia speciei umane, fie prin chestionarea rolului individului în spaţiul ce re­prezintă în fond eternizarea existenţei și creaţiei umane, cel al muzeului, fie prin relevarea a ceea ce a devenit un truism pentru omul actual: pendularea constantă între știinţă și credinţă, actantul fiind surprins într‑o cușcă imaginară între cei doi poli fără a ne oferi un răspuns cert („între creștinism și darwinism”).

Revenind la muzeul ales de Felix Aftene pentru a capta acţiunile video, cel de Știinţe Naturale, acesta nu este ales întâmplător, artistul alegând într‑o primă etapă să se surprindă într‑o serie de autoportrete eterogene ca formă și conţinut: fie în ipostaza de intrus voyeur la vânătoare (Vitrina), de vânător indecis (Conflict of Choice), fie în ipostaza unui zeu postmodern (Venus) sau chiar de artist‑exponat, artist‑trofeu, supusă unei a­u­to­­ridiculizări prin aco­­perirea jumătăţii superioare a feţei cu o mănușă chirurgicală umflată ca un balon (Trofeul). Dacă din această serie de lucrări reiese dezamăgirea artistului faţă de societatea vidată de sentimente, rehidratată cu clișee și egocentrisme, în pânze precum Leda, Vivid Light, Taxidermia se simte redobândirea speranţei prin apariţia „infantului”, acel „Christ salvator” care în mod paradoxal îl deconectează pe actant cu scopul de a‑l „naturaliza”.

Chiar încăperile Palatului Culturii se încadrează în proiectul artistului de însufleţire a formelor supuse extincţiei. Încăperile, care în lipsa operelor de artă au rămas inerte, au prins astfel viaţă. Mai mult decât atât, aceeași nevoie de certitudine cu privire la continuitate, dar mai ales din perspectiva culturală îl face pe Felix Aftene să amplaseze exact în spaţiul lăsat gol după înlăturarea „iepurelui” lui Baba, un iepure care nu a supravieţuit omului mascat în căprioară (Drama supremaţiei).

Aș interpreta acest vernisaj în cheia unui banchet grecesc tragic, ce sărbătorește sfârșitul unei etape din viaţa artistului începută la Muzeul de Știinţe Naturale, banchet în care opulenţa vrea să acopere extincţia. Ajuns la capătul unui drum, cred că Felix Aftene s‑a bucurat să contemple la propriul vernisaj culorile vii ale personajelor care privesc, cântă, mănâncă și vorbesc, precum și culorile fade ale pieilor animalelor năpârlite și ale zidurilor crăpate. Artistului îi place să invadeze spaţii stătute în penumbra ce­nu­­șie, să deschidă ferestrele și să le contamineze cu dinamism, împroș­­cându‑le cu culoare. Dar nu singur; îi place să‑i implice și pe alţii.

Este sigur că această joacă este cu mult mai mult, devenind o miză și o credinţă. (Și) astfel se nasc expoziţiile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe