Godzilla vs Kaiju: meciul atomic al secolului

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Pentru a înțelege filmul lui Gareth Edwards, Godzilla, este suficient să‑l vizionezi pe cel al lui W.S. Andreson, Alien vs Predator (2004), cu care împărtășește același reflex mentalitar. America îi vrea în ring pe cei mai mari și mai tari, nu importă ce. Să ne amintim că și în franciza Jurassic Park a lui Spielberg, T Rex rezolva repede meciul cu cei doi velociraptori agresivi, dar prea subțire echipați pentru caftingul cu dințosul Big T. Acesta este spiritul american, unul al competiției: pentru fiecare campion există un challenger, cineva care invită la întrecere, la luptă. La fel se întâmplă cu Spiderman, Batman, Superman, Captain America: fiecare își descoperă adversarul.

Unbreakable (2000) al lui M. Night Shyamalan reprezintă chiar o subtilă punere în abis a relaţiei dialectice care stă la baza acestor adversităţi conjugate. În filmul lui Anderson, Predatorii, adevăraţi puericultori, întreţineau o crescătorie de Alieni pentru marile competiţii galactice interspecii, terenul de joacă fiind chiar Terra, cu oamenii drept spectatori sau servind drept gustări între reprize. De un astfel de meci între cele mai vechi specii de pe Pământ este vorba și în Godzilla lui Gareth Edwards, care ar fi putut foarte bine să se intituleze Godzilla vs Kaiju. Kaiju este un alt tip ancestral de prădător, un parazit de dimensiuni uriașe, dintr‑o vârstă foarte radioactivă a Terrei, când făcea băi de plutoniu în timp ce savura probabil cocteiluri. Tocmai testele nucleare, hybrisul tehnologic al omului nou, reîncarcă astfel un meci vechi de milioane de ani.

Acromegalica Godzilla, o reptilă remarcabilă, zeul unei vechi ere, cum o numește savantul japonez, toată numai testosteron, plăci și musculatură hi‑tech demnă de un block­buster, funcţionează pe post de gardian al integrităţii planetei. Perechea de gargui mutanţi, Kaiju, joacă rolul unui bad guy. Gigantomahia are loc pe o arenă demnă de acești competitori, și anume New Yorkul clădit anume pentru talia acestor luptători de categoria grea, care nu ezită să facă deranj în sufragerie. Odată misiunea îndeplinită, Godzilla se întoarce de unde a venit, pe fundul oceanelor, nu înainte de a‑și trâmbiţa izbânda pe stadionul devastat al metropolei, sub privirile înţele­gă­tor‑înduioșate ale suporterilor cu punga de pop‑corn risipită.

Aceasta constituie doar o parte a meciului, cealaltă avându‑i ca protagoniști pe un inginer atomist, Joe Brody, a cărui soţie, interpretată de Juliette Binoche, cu singura infuzie autentică de dramatism din film, moare într‑unul dintre aceste evenimente subite, care constituie de fapt apariţia reptilelor cu rol negativ, care distrug o centrală termonucleară. Aici avem un alt tip de confruntare pe care filmele americane o aduc în prim‑plan, aceea dintre savantul care are o intuiţie corectă, bazată apoi pe studierea obsesivă a fenomenului, și cecitatea celor care nu o au, fie ei chiar bine intenţionaţi. Când savantul american moare, ștafeta este încredinţată unui savant japonez, Ichiro Serizawa, al cărui tată a decedat la Hiro­shima – no offence! – și care trebuie să‑l convingă pe amiralul Stenz, șeful forţelor armate americane, că natura își reglează singură conturile. Cu alte cuvinte, trebuie să vină Joe, care să‑l lumineze pe Ichiro, care să‑i lumineze pe toţi cei care fac parte din organizaţia secretă Monarch, un fel de Millenium specializat în apocalipse cu reptile, că Godzilla nu este inamicul, ci un factor de echilibru pe care natura l‑a creat pentru situaţii de criză. Cu alte cuvinte, natura nu a creat de pomană monștrii pe care imageria computerizată a lui Jim Ryegl ni‑i aduce pe scenă.

Spre deosebire de Godzilla lui Roland Emerich, produs al unor mutaţii generate de testele atomice, noul Godzilla nu mai reprezintă un nuclear freak, radioactivitatea naturală a pământului servindu‑i drept mic‑dejun, prânz și cină pe fundul oceanului. În schimb, perechea cealaltă de monștri, kaiju în japoneză, iau centralele atomoelectrice drept autoservire. De aici putem deduce că dezechilibrul provine dintr‑o nefericită alegere a restaurantului, pentru a nu mai vorbi despre nota de plată rămasă neachitată.

Dar să ne întoarcem la ideea de competiţie. Nu în ultimul rând, un alt meci îl are ca protagonist pe locotenentul Ford Brody, fiul savantului american, care va da o importantă mână de ajutor Godzillei, eliminând generaţia spontanee de kaiju pe cale de a ecloza. După cum se poate observa, fiecare specie are parte de meciul ei, fapt valabil și pentru fiecare infatigabil homo sapiens.

Și un ultim lucru: acest principiu de exorbitare pe care bombastica reptilă îl imprimă întregului film, de la buget la efectele pe computer, se cuvine a fi comparat cu modestul proiect al celuilalt film al lui Gareth Edwards, Monsters (2010). Acolo, abia spre final, prin geamurile unei benzinării, cei câţiva tineri americani aventuraţi în zona infectată pot vedea câteva tentacule extraterestre. În rest, avem doar respiraţia stranie a locurilor abandonate, poezia unor peisaje pe care singurătatea le locuiește și neliniștea care crește din nimic, insinuându‑se lent în exploratorii teritoriului interzis. Aici avem parcă un meci angajat până în cele mai mici detalii, în jurul vedetelor forfotind o armată de specialiști inutili, pe care nici unul dintre reptiloii încleștaţi nu‑i bagă în seamă. De la un capăt la altul al filmului, zero mister.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe