Ce am ales să uit

Dana Ţabrea Publicat la: 24-02-2015

Textul lui Petro Ionescu a fost scris special pentru montarea Ce am ales să uit, o producţie Teatru Fix. Spectacolul este fragmentar, legătura dintre scene (aproximativ 20, diferite ca lungime sau încărcătură emoţională – unele ușor prea patetice, altele comice, altele detașate și asertive) fiind asigurată de proiecţii video pe fundal. Intrarea și ieșirea actorilor din scenă se face destul de brusc, în stilul unui performance. Titlul este semnificativ și trimite înspre experienţe umane pe care oricine dintre noi și le poate nega: putem alege să uităm că suntem emotivi, că ne‑am fi dorit să ne naștem într‑un alt loc, că ne este frică de viitor, că suntem ambivalenţi, contradictorii, paradoxali, nesiguri, însinguraţi etc. Un text furtunos, complex, plin de idei și un spectacol pe măsură.

În afara proiecţiilor și a spaţiului atent supravegheat de la pupitrul tehnic, legătura dintre scene este asigurată de trecerea unui cuplu (actorii care îi joacă pe protagoniști se schimbă) prin patru etape de vârstă: 13‑14, 23‑24, 33‑34, 43‑44 de ani. De fiecare dată, specificul acestuia este dat de anumite trăsături: maturizarea precoce (Delia, Alex); dragostea împlinită, nu fără temeri, cum ar fi teama de a‑l pierde pe cel pe care‑l iubești sau aberaţiile inerente vârstei – neacceptarea faptului că celălalt ar putea avea un trecut din care partenerul să lipsească, nevoia de intimitate deplină, dar și absurditatea posesivităţii ușor agresive (Bogdan, Anca); dezabuzarea și plictisul (Adi, Andreea); injurioasa pasiune (Cătălin, Stanca). Ideea de reamintire, de reîntoarcere, de reconfirmare a libertăţii străbate de la un capăt la altul acest performance. În permanenţă, trecerile personajelor prin mai multe categorii de vârstă se desfășoară odată cu nostalgia unei stări iniţiale („Hai înapoi la 13‑14”). De altfel, spectacolul începe cu jocul pe podea al actorilor, făcând baloane de săpun și stabilind un prim contact de interacţiune cu publicul.

Replicile sunt rostite de un actor, în timp ce altul mimează la microfon sau invers (o soluţie regizorală interesantă). Există multe momente al căror impact este dat de cuvânt și voce, dar nu în sens tradiţional, ci al unui performance – atitudine și emfază („Crezi ce vrei despre mine. Mi‑e mai ușor să te urăsc când nu mă cunoști. Arată‑mi ce vrei despre tine. Mi‑e mai ușor să te iubesc când nu te cunosc. Fă ce vrei!”). Șochează francheţea și universalitatea mesajului: „Toată lumea minte. Toată lumea visează. Toată lumea copulează. Toată lumea moare”. E vorba despre om, cu pitorescul și grotescul acţiunilor sale, despre dragoste și viaţă (lirism și ridicol). În același timp, se pune problema libertăţii sociale și a celei personale, a drepturilor omului și a posibilităţii unei societăţi mai bune. Sunt luate în consideraţie permanent două planuri: public și privat. Pe de o parte, „nu e nimic mai adevărat decât discuţia dintre doi oameni care există” ori sentimentul unui „acasă”; pe de altă parte, sunt clar exprimate condiţiile unei societăţi libere, chiar dacă este prezentă și latura parodică. Aceasta intervine atunci când sunt persiflate modele sezoniere, fiţele, societatea de consum. Prietenia, familia, partenerul de viaţă sunt aspecte vitale, dar nu oricum: libertatea omului nu poate fi îngrădită de celălalt.

Efervescenţa și pasiunea cu care se joacă ar putea duce acest spectacol, după ce se va mai „așeza” prin câteva reprezentaţii, pe urmele celeilalte producţii de la Teatru Fix, Dreaming Romania, foarte prezent la festivaluri și premiat anul trecut cu Marele Premiu la Festivalul Naţional de Teatru Independent din București. Aș remarca, în special, prestaţia lui Bogdan Cantauz, care are norocul să fie pionul central al multor scene din performance, apoi pe Stanca Jabeniţan, o actriţă care știe când să impresioneze și când să fie de partea comicului detașat, Alex Iurașcu, foarte tânăr încă, dar integrându‑se printre colegii cu mai multă experienţă, Adrian Marele, un actor cu o prestanţă scenică doar a lui, Ancuţa Gutui, și ea o prezenţă sensibilă, Delia Neagu, Andreea Spătaru, cu ceva experienţă pe teritoriul comediei, dar care nu a mai urcat de ceva timp pe scenă (și asta se vede), și Cătălin Mîndru, o revelaţie a comediei, de la A Midsummer Night’s Dream (în regia lui Radu Afrim) încoace.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe