Charles D’OrléansTrei balade

Şerban Foarţă Publicat la: 24-02-2015

I

Deunăzi, cum priveam, spre

Ţara Frâncă

De peste Mânecă, din Dovre‑

port,

Gânditu‑m‑am la zilele ce încă

Mi le‑amintesc și,‑n inimă, le

port,

Trăite‑acolo,‑ncât, ca pe un

mort,

Am prins a le jeli, – pe când,

din prag,

Priveam la locul, mie, cel mai

drag.

 

Simţeam că e nedrept amară

tângă

Și‑atari suspine‑n inimă să

port,

Acum, când pacea ne e tot mai

lângă

Și pare să ne‑ncapă‑n caldu‑i

cort;

Ci gându‑acesta fostu‑mi‑a

ranfort,

Dar tot, precât puteam nădejdi

să trag,

Privind spre locul, mie, cel mai

drag.

 

De vasul fără păs de colţ de

stâncă,

Ce e Speranţa, – tare ca un fort,

Rugatu‑m‑am ca marea cea

adâncă

S‑o treacă, dând de veste că

nu‑s mort,

Eu ce m‑aș fi ascuns, prin

bocaport,

În ea, – nemai –, de pe străin

meleag,

Privind spre locul, mie, cel mai

drag.

 

O, de i‑aș fi preadulcei Păci

consort!

Războiului, atâţia i‑au dat ort,

Pe mine constrângându‑mă,

doar vag

Să‑mi mai văd locul, mie, cel

mai drag.

II

Ajuns‑a,‑n Ţara Frâncă, veste

Cum că aș fi murit. E drept

Că nu îndurerându‑i peste

Poate pre cei ce pe nedrept

Mă dușmănesc. Iar ceilalţi,

drept

Iubindu‑mă, și de la sine,

S‑ar fi mâhnit să nu mai fiu.

Aflaţi cu toţii de la mine

Că șoricelu‑i încă viu.

 

Har Domnului, nu‑mi joacă

feste

Nici sănătatea. Și aștept

Ca pacea – ce‑adormită este –

Precât războiul e deștept,

Trezindu‑se, inima‑n piept

Să ni se veselească,‑n fine.

Și bată‑i Domnul și‑al său Fiu

Pe ăi la care nu li‑i bine

Că șoricelu‑i încă viu.

 

Așijderi îs, vă intre‑n ţeste,

În faptul Primăverii. Drept

Este că Toamna, într‑aceste,

Vine să‑și ceară propriu‑i

drept;

Dar nu‑i deschid, nici nu

mă‑ndrept

Spre poarta casei ei.

Nu‑mi vine

Să‑l fac să plângă, nici nu ţiu,

Pe clironomul meu. Ce bine

Că șoricelu‑i încă viu.

 

Nu ţineţi doliu după mine;

Veșmântul sur și postăviu

E‑un chilipir și‑o viaţă ţine...

Da, șoricelu‑i încă viu.

III

Plutind spre Blois, dinspre‑Or‑

lians,

Alaltăieri, în josul Loarei,

Văzut‑am nave‑n lin balans

Și lunec, datorat ușoarei

Și caldei adieri a boarei

Ce le dădea atât avânt

Cât să plutească‑n susul

Loarei,

Având în pupă un bun vânt.

 

Și‑i spuse Inima,‑n avans

Faţă de Gându‑mi (cât, în

soare,‑i

Priveam încântătorul dans

Oricărei nave), cum că: Oare,‑i

E dat și ei, în toiu‑ardoarei

Preavrednicului simţământ

Al dragostei, alintul boarei

Unui asemenea bun vânt?”

 

Ci mie, dinspre Orlians

Spre Blois plutind, în josul

Loarei,

Mi‑e dată,‑n loc de lin balans

Și lunec, datorat ușoarei

Și caldei adieri a boarei,

Numai viforniţă‑n frământ,

Încât zadarnic schimbătoarei

Fortune‑i cer un mai bun vânt.

 

Acele nave,‑n susul Loarei

Urcând, eu coboram, duroarei

Ursit, – cât nu va vrea Ăl Sfânt

Să‑mi dea și mie‑alintul boarei

Unui, în dragoste, bun vânt.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe