Oriana

Theo Anghel Publicat la: 24-02-2015

Ies pe holul întunecos. De ce nu pune nimeni niște becuri aici? Locul arată ca un tunel.

Dinspre stânga, unde se afla biroul lui Anais, aud voci. A șefului și alta necunoscută. Pronunţia inconfundabilă și accentul specific unei părţi a etnicilor mai bronzaţi mă atrag ca un magnet. Curiozitatea mea de pisică!

— Bă, frate, io am familie mare. Nu vrei să ţi‑i pun pe cap, nu? Dacă începe ăștia să te caute, ai dat de dracu’! spunea necunoscutul. Io nu răspund dă ei. Fiecare face ce vrea mușchiu’ lui, să moară mama.

După un minut de tăcere se aude un zgomot de obiect greu căzând înfundat pe parchetul de lemn masiv. Mă împotrivesc cu greu pornirii instinctuale de a ieși din ascunzătoare și de a cerceta întâmplarea. Nu vedeam nimic din spatele zidului de care îmi lipisem spatele. Mă relaxez doar când aud vocea lui Anais.

— Nu pot face asta. E tot ce am.

— Mă! Nu mă face să‑mi pierd vremea! Dacă n‑ai banii, îmi dai baru’. Scurt pe doi! se răstește musafirul.

— Valorează de patru ori mai mult decât îţi datorez…

— Serios? Atunci dă‑mi banii, mă!

— Bă, Nitro, se aude o a treia voce, lasă‑mă, mă, să‑i sparg deștele.

— Știi bine că legal n‑am nici o obligaţie faţă de tine. A fost un simplu joc, nu s‑a semnat nici un act, spune Anais pe un ton aproape rugător.

— Bă, Anais, ia uită‑te tu, mă, la moaca mea! Ţi se pare ţie că io dau doi bani pă lege, mă? Mă doare‑n cur, mă! Io fac legea!

„Mă!”, îmi trece prin cap. „Ai uitat să spui iar mă!”

— O să te fac de comandă, mă! O să alergi tu după mine cu baru‑n dinţi, mă! Bă! strigă deodată individul atât de tare, încât tresar. Nu mă face al dracu’, că te dau de mâncare la viermi!

Tipul ăsta știa să se facă plăcut, nu glumă! Dacă mai avea și abilitatea de a trece la fapte cu aceeași hotărâre manifestată verbal… Ei, Anais se afla într‑un rahat cât el de mare!

Nu mă surprindea deloc faptul că șeful meu dolofan era un împătimit al jocurilor de noroc, ci faptul că era vorba doar despre atât.

Cum stăteam acolo, străduindu‑mă să respir cât mai silenţios cu putinţă, cu toate că bubuiturile inimii îmi spărgeau timpanele, aud ușa bucătăriei deschizându‑se și‑l văd pe Vincent – o! nu Vincent! – cum iese cu tava cu aperitive. Era proaspăt „renovată” de Măriuţa cu felii noi de șuncă și baghete frumos tăiate de gogoșar roșu. Se apropie de biroul șefului nostru și, deși mă vede acolo, pitulată ca un spion fără antrenament, nu scapă un gest de surprindere. Îmi face cu ochiul discret și un colţ al gurii i se ridică într‑un zâmbet cu iz sarcastic. Doar nu era să piardă ocazia!

— Șefu’, am adus platoul ăsta ca semn al ospitalităţii noastre faţă de domnul Nitrotoluen, spune

servil.

Pufnesc enervată din ascunzătoarea mea. Ce‑i apucase pe ăștia? Nu cumva doreau să se pună bine cu prezumtivul viitor patron?

— Nitroglicerină! tună musafirul.

— Nitroglicerină, se corectează Vincent, vizibil intimidat de tonul agresiv. Mă scuzaţi!

— Vine de la dinamită, mă! Să nu uiţi! Di‑na‑mi‑tă!

Îmi vine să râd. Ce porecle idioate își mai pun și ăștia!

— Știam că ăsta‑i medicament, spune imprudentul meu coleg. Ia bunică‑mea când are crize de inimă.

— Măta‑marea n‑are decât să ia pă dracu’ s‑o pieptene, mă! Dacă nu taci dracu’ din gură, mată‑marea va mai lua niște nitroglicerină când va auzi că te‑am spintecat ca p‑un ţap ce ești, mă!

Mi‑am imaginat – plină de satisfacţie, de ce să n‑o mărturisesc? – chipul speriat al palidului

Vincent. Oare ce culoare o avea acum tenul lui? O fi mai alb decât era în mod normal? Curiozitatea mă împingea ca un drăcușor ispititor să arunc un ochi în încăpere.

— Șefu’, Oriana vrea să vă vorbească, e aici! îl aud pe netot.

S‑o fi gândit să iasă din necaz băgându‑mă pe mine în loc. Cu viteza luminii, îmi trec prin cap imagini succesive, în care îl torturam pe neghiobul ăla alb la faţă.

— Da? se miră Anais. Oriana!

Mă gândesc la retragere, dar îmi dau seama că n‑am nici o șansă să fac asta neobservată, cu toate urechile alea ciulite.

Trag de fustă nervoasă, îmi netezesc codiţele împletite, mă îndrept de spate și intru. Îl înjur pe Vincent din priviri. Aerul lui de pisoi ud mă încredinţează că nu premeditase inepţia, ci ieșise de una singură din cauza stresului.

Nitro mă măsoară din cap până în picioare, dar nici eu nu mă las mai prejos și‑mi fixez privirea asupra sânilor imenși ca de femeie. Curgeau destul de nefiresc în lături, împinși de burta umflată. Pe pieptul tricoului negru scria cu majuscule aurii ITALIA. Un lanţ de aur, gros de două degete îi înjuga ceafa groasă, secţionată nemilos de greutatea unui medalion mare cât un tablou în care se vedea o Fecioară Maria cu o expresie provocatoare în privire, ţinând un prunc durduliu pe genunchi. În loc de ochi, vedeam două găuri negre sub stuful des al sprâncenelor. Gura părea o continuare firească a nasului mare, borcănat și cu pori largi ca niște cratere.

 Însoţitorul lui stătea tolănit pe un scaun tapiţat, de parcă ar fi fost la mă‑sa pe moșie. Arăta cam la fel, doar că nu la fel de gras și mult mai tânăr. Ăsta avea o cămașă neagră, cu manșetele suflecate, descheiată suficient de mult încât un lanţ la fel de gros ca al amicului său să poată fi admirat în toată opulenţa lui de neam prost. Avea o freză à la Cezar, cu tot părul pieptănat spre faţă, lucios ca sticla de la atâta gel. În colţul gurii ţinea un trabuc neaprins. Ochii i s‑au lipit de picioarele mele, îndrăzneţ expuse de fusta scurtă. Colţul buzelor i s‑a ridicat insinuant, într‑un zâmbet care spunea tot ce‑i străbătea tărtăcuţa aia gelată.

Ciudată treabă! Zărind libidinoșenia tipului ăsta atât de fără perdea îndreptată asupra nurilor mei, m‑am enervat. Dacă ar fi fost vorba despre un altul, de a cărui atenţie m‑aș fi simţit flatată, situaţia ar fi fost taman pe dos. M‑aș fi fâstâcit de plăcere. Ăsta îmi trezea doar imperioasa nevoie de a‑i șterge zâmbetul bălos de pe faţă într‑un mod cât mai violent cu putinţă.

„Răbdare!”, mi‑am spus.

Anais îmi face semn să‑i spun ce treabă am cu el.

— Avem nevoie de bere! spun precipitat.

— Și? Vrei să car eu? mă apostrofează.

Apoi, uitându‑se spre Vincent:

— Du‑te de adu‑le un butoi de bere!

Colegul mă privește ca viţelul la poartă nouă. Îl poftesc să iasă înaintea mea și, după ce ne vedem pe hol, îi ard o palmă după ceafă. Ochii îi ies din orbite, mai ales că nu se aștepta la așa ceva.

— Hei!

— Ce‑ţi veni, mă, să zici de mine?

Se freacă la locul unde îl pălisem.

— Mai du‑te‑n mă‑ta! îmi zice.

Nu‑i spun că nu e nevoie de bere și‑l las să se chinuie cu butoiul greu. Odată ajuns la bar, va constata că nu e nevoie de încă unul și va fi nevoit să‑l ducă înapoi.

Măcar de atâta răzbunare să am parte. Zâmbesc mânzește la gândul dracilor care‑l vor apuca pe faţă‑palidă.

M‑am instalat în spatele tejghelei și l‑am așteptat. N‑a întârziat mult. Șuierând ca un astmatic, cu braţele subţiri în jurul butoiului metalic, pășea cu grijă. Un ușor fior de remușcare m‑a străbătut, însă n‑a avut viaţă lungă. A sucombat instantaneu când i‑am văzut privirea, încă înverșunată împotriva mea. Afuristul ăsta scheletic se dovedea plin de resurse nebănuite când era vorba să păstreze ranchiună cuiva.

Opintindu‑se din greu, a pus butoiul la picioarele mele.

— Avem bere, trebuie să‑l duci înapoi.

— Ceee? Dar n‑ai spus tu…

Previzibila tiradă plină de reproșuri a fost sugrumată de apariţia șefului nostru, însoţit de cei doi musafiri. Bărbatul mai tânăr m‑a căutat cu privirea și, când m‑a văzut în spatele tejghelei, a reeditat zâmbetul din biroul lui Anais. Mi‑a făcut cu ochiul înainte de a ieși pe ușă. Aș fi aruncat cu ceva după el.

 

(Fragment din romanul în curs de apariţie

Salvez suflete)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral