Cine joacă în apărare?

Dragoş Dascălu Publicat la: 24-02-2015

Cine ne poate apăra dreptul la un mediu construit de calitate, la un oraș pe care să îl străbați cu plăcere fie că ești pieton, biciclist sau șofer, la un peisaj construit sau natural valoros, care să confere identitate?

Administraţiile publice, atunci când nu sunt sursa problemei, sunt fericite să elibereze orice autorizaţie de construire, fie pentru că sunt „motivate financiar” de către beneficiar, fie pentru că nu realizează eventualele pericole datorită lipsei de pregătire (există foarte puţine administraţii care beneficiază de un arhitect și, chiar și atunci, aceștia pot fi slab pregătiţi), fie pentru că primarul trebuie să arate cât este de gospodar, un coeficient măsurat în număr de șantiere/cap de locuitor. Doar în cazul unei presiuni publice puternice administraţia își aduce aminte că trebuie să își protejeze cetăţenii.

Organizaţiile profesionale, Ordinul Arhitecţilor și Uniunea Arhitecţilor, Registrul Urbaniștilor sau Asociaţia Peisa­giștilor, sunt într‑o permanentă dilemă. Pe de o parte, abuzurile sunt făcute de către profesioniști înregistraţi și creditaţi de către acestea, existând uneori chiar o veselă complicitate. Pe de altă parte, nu este scopul acestora să combată autorizaţiile de construire emise de primărie. Dacă ar face acest lucru, nu și‑ar mai putea îndeplini propriile sarcini. De aceea, poziţiile acestor asociaţii sunt puţine și privesc doar cazurile cele mai grave.

Astfel, întreaga povară a apărării dreptului la arhitectură cade fie pe umerii celor direct afectaţi de diverse proiecte, persoane fizice, asociaţii de locatari, fie pe cei ai ONG‑urilor. Aceștia trebuie să lupte de unii singuri cu clienţi și beneficiari de multe ori cu o mare putere financiară și cu administraţiile publice, iar această luptă trebuie dusă pe baza unei foarte bune cunoașteri atât a legislaţiei, cât și a proiectării. În plus, odată cu renunţarea la obligativitatea consultărilor publice, aceștia trebuie să fie atenţi în permanenţă la orice mișcare. Panourile de informaţii privind investiţia ne arată în cel mai bun caz o faţadă sau o perspectivă fără context și câteva litere care pentru mulţi nu spun foarte multe: „S + P + 2E + 1R”. Iar, odată autorizată, finalizată și recepţionată construcţia, protestele sunt în mare parte inutile. Chiar și în cazul unor sentinţe definitive de demolare, nimeni nu se grăbește să pună jos o investiţie (a se vedea Cathedral Plaza din București). Apărarea mediului construit de calitate devine o joacă inegală, de‑a șoarecele și pisica, în care pisica suferă de malnutriţie și nu știe să vâneze, iar șoarecele este modificat genetic și lucrează perfect în echipă.

Este o luptă inegală, cu resurse puţine, pentru beneficiul tuturor. Cu siguranţă că, până în momentul când nu vom con­știenti­za că avem cu toţii dreptul la un mediu construit de calitate, această balanţă a forţelor nu se va schimba. Să sperăm că acest lucru se va întâmpla înainte ca orașele și mediul în care trăim să fie distruse complet.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe