Sub vraja lui Shakespeare: P.P. Carp și B.P. Hasdeu

Roxana Patraş Publicat la: 24-02-2015

Primul discurs care îl impune pe P.P. Carp ca star al vieții parlamentare din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea se intitulează, nu întâmplător, Chestiunea evreiască (26 aprilie 1868). Importanța lui pentru cariera politică ulterioară va fi evidențiată de însuși autorul său. Ediția de Discursuri din 1907, restituită și prin demersul lui Marcel Duță (Discursuri parlamentare, ediție îngrijită de Marcel Duță, studiu introductiv de Ion Bulei, Editura Grai și Suflet, București, 2000), se deschide cu acest titlu încărcat de rezonanțele unei obsesii ce traversează începuturile modernității românești.

Proaspăta instituţie a Parlamentului asista, de fapt, la acordarea partiturilor discursive a doi tineri politicieni conservatori din cele două Principate, unite nu demult sub același drapel. Alexandru Lahovary modelează o temă și o linie ritmică, reluate apoi de P.P. Carp într‑un fel de improvizaţie jazz. Intervenind în aceeași ședinţă, conservatorul moldav acceptă provocarea de a polemiza cu B.P. Hasdeu, pe atunci mult mai tânăr și mai puţin bărbos decât ni‑l reprezentăm îndeobște. Deși vorbea, cum zice Pogor, cu „sfărâmături de geam în gât” și cu un pronunţat accent moldovenesc, oratorul nu se ferește de confruntarea la scenă deschisă. Și asta pentru că Hasdeu mai fusese o dată ţinta tirurilor nemiloase ale lui P.P. Carp, pe vremea când, între 1864 și 1867, liderul junimist își imagina că ursita îi rezervase o soartă de condeier sau de dramaturg monden.

Abia întors de la studii, junele visa la o soartă literară. Foarte bun cunoscător al limbii engleze, Carp decide să traducă mai întâi din opera divinului Shakespeare. Un secret impuls îl cheamă spre două tragedii cu miez politic, Macbeth (1864) și Othello (1868). Tot acum, la prelecţiunile populare ale Junimii vorbește cu mare patos despre „tragedia antică și modernă” sau despre cele trei tipuri de cezarism (Cezar, Carol cel Mare și Napoleon). Nu e de mirare că tânărul publicist îl ia în primire pe B.P. Hasdeu, dramaturg aspirant, cu suflu shakespearian, lansat în lumea literară cu tragedia (?!) Ion Vodă cel Cumplit, urmată de ediţia a II‑a a textului Răzvan și Vidra. Ghinionul lui Hasdeu face ca tânărul Carp să cunoască, prin eforturile sale de traducător, ca pe o mănușă opera dramaturgului elisabetan. Execuţia este, evident, necruţătoare, anunţând escaladarea con­­flictu­lui dintre Hasdeu, democratul, și Junimea, gruparea conservatoare.

Dacă s‑ar cuveni folosită aici celebra formulă a lui Frederic Jameson, vom observa că „inconștientul politic” al textelor dramatice – selectate pentru traducere, în cazul lui Carp, și imitate după Shakespeare, în cazul lui Hasdeu – corespunde documentelor conștientului politic. Polemica parlamentară dintre Hasdeu și Carp pe tema „chestiunii evreiești” relua în ecou atât povestea ţiganului devenit domn (Răzvan și Vidra), cât și pe cea a negrului maur devenit ginere al dogelui veneţian (Othello). Putem sesiza că, exact în momentul când își activează ipostaza de orator politic, P.P. Carp își exersa verbul prin traducerile din teatrul shakespearian. Să fi produs focalizarea textelor tălmăcite un secret declic, ce l‑a făcut pe combativul junimist să se decidă să agaţe condeiul în cui? Schimbarea de opţiune se produce extrem de repede. În numai doi ani de la discursul pe tema „chestiunii evreiești”, pe Carp „îl ia politica înainte”, așa cum remarcă Iacob Negruzzi.

Cazul lui Hasdeu pare mai greu de rezolvat; ideile dramaturgului nu converg cu mesajul democratului. Ce propunea, de fapt, înfocatul liberal? Odată votat, articolul nouă al Constituţiei ar fi permis ca „străinii de orice rit și de orice naţionalitate” să nu se poată stabili în localităţile României fără autorizarea comunităţii adoptive. Cu toate că problema „străinilor” va primi un fel de nume de cod („chestiunea evreiască”), dezbaterea nu privea numai minoritatea iudaică, ci și problema dezrobirii ţiganilor sau a acordării de drepturi electorale unor locuitori de altă naţionalitate decât cea română (polonezi, ruteni, greci, armeni, macedoneni etc.). Aflat acum pe poziţii „democrate”, Hasdeu perpetua, fără să realizeze, un discurs de tip conservator, tot așa cum în Răzvan și Vidra încerca să fuzioneze o temă democrată cu una conservatoare. Dacă pentru Shakespeare cele două personaje beneficiau de rame distincte, pentru Hasdeu, maurul Othello (devenit un ţigan băștinaș) putea coabita cu o castelană precum Lady Macbeth (surprinsă în exerga „vidrei”). Criteriul dramaturgului român ar fi acela al asemănării unei structuri psihice, i.e. ambiţia/mobilitatea ascendentă a celor doi parteneri. Totuși, asemănarea descrie mai degrabă schema jocului politic între egali decât pe aceea a jocului erotic, construit pe complementaritate și diferenţă.

Încercând să importe sau să emuleze modelul teatral shakespearian, P.P. Carp și Bogdan Petriceicu Hasdeu vor cădea – culmea! – în aceeași ispită, a politichiei, care îi va urmări până la moarte. Este drept și faptul că P.P. Carp nu ar fi putut muri cu condeiul în mână, așa cum i‑ar fi plăcut lui Lovinescu, care îi consacră eseul P.P. Carp, critic literar și literat. Iubitor de distincţii dogmatice, criticul de la Sburătorul reducea ecuaţia Junimii la formula triumviratului Carp – Maiorescu – Eminescu, adică politicianul – criticul – poetul. De dragul acestui frumos triunghi, Lovinescu sancţionează traducerile lui Carp, considerându‑le lipsite de „merite literare”.

Realitatea e că traducerile lui P.P. Carp din 1864 și 1868 – ca și discursurile sale politice – dovedesc un extraordinar simţ al limbii române și o intuiţie ritmică ieșită din comun. Textul după Macbeth e lucrat într‑un lexic arhaizant și regional (e un Macbeth moldovenesc), în vreme ce Othello uimește prin măiastra stăpânire a abstracţiunilor neologice. Interesul oratorului pentru spaţiul teatral, ceea ce îl aduce în proximitatea lui B.P. Hasdeu sau Barbu Șt. Delavrancea, fixează o tipologie muzicală a dicţiei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe