O carte de filosofia filmului

Bogdan Ulmu Publicat la: 24-02-2015

Mihai Vacariu nu‑i un nume cunoscut în lumea filmului. La început, a fost doar un cinefil ca mulţi alţii. Dar volumul Îndrăgostit de Tarkovski (Editura Adenium, 2013) îl aduce în atenţia cineaștilor și a filmologilor ca un specialist. Cel puţin, în filmul rus/sovietic.

Cartea mi‑a trezit un dor teribil de capodopere slave: mi‑amintesc nostalgic Toată lumea cântă, râde și dansează, Volga, Volga, Război și pace, Steaua fericirii captive, Fuga, Romanţă pentru îndrăgostiţi, Unchiul Vanea, Stepa, Maestrul și Margareta, Prizoniera din Caucaz, Gară pentru doi și multe altele. În anii adolescenţei, când se dădeau în cinematografe și pe micul ecran o sumedenie de pelicule sovietice, nu credeam că vom apuca vreodată vremea să le regretăm…

Cartea lui Mihai Vacariu este interdisciplinară. Cum spuneam, e un volum despre „poetul cinemaului”, care nu aparţine unui filmolog. E mai mult decât o carte despre Tarkovski, este una de filosofie a filmului. Alt stil, altă viziune, alte instrumente de lucru. Nu se citește ușor, cerând o minte odihnită și exersată întru filozoficale.

Ca să fac o comparaţie cu alt film, de o cu totul altă factură (Trandafirul purpuriu din Cairo al lui Woody Allen), aș îndrăzni să spun că, dacă acolo un erou coboară de pe ecran în sala de cinema, Mihai Vacariu visează, la fel de utopic, să urce din sală în filmul lui Tarkovski, proiectat. Spectatorul să devină personaj. Să trăiești Călăuza, spre exemplu, nu să o vizionezi. Să înţelegi filmul ca memorie, nu ca eveniment perisabil. Atât de împătimit este, spre lauda sa, autorul cărţii!

Pentru el, filmul a fost o salvare: în perioada ceaușistă, când căutai puncte de sprijin în operele de artă, aceste pelicule creau o complicitate între cei care le vedeau și înţelegeau. O unire a lor împotriva adversarului numărul unu al intelectualităţii: comunismul.

Deși știa Călăuza pe de rost, Vacariu o revedea cu voluptate iar și iar, cu un fel de fanatism care‑l particulariza. E interesant de observat, prin cazul lui, raportul dintre opera de artă și contextul politic în care este receptată: în 1982, Călăuza reprezenta capodopera și soluţia de evadare dintr‑un prezent cenușiu, apăsător, fără vreo perspectivă. Publicul decripta competent mesajul. După ’90, filmul a rămas, desigur, valoros, dar… a pierdut ceva din forţa sa de fascinaţie. Dispăruse dușmanul declarat. Sau nu mai era terifiant. Peste ani, re‑re‑revăzând filmul în Australia, unde a stat opt ani, autorul a devenit ușor detașat de mesajul subliminal al peliculei, căci se estompase imaginea Gulagului, Călăuza părându‑li‑se spectatorilor locali a fi o peliculă cvasidatată.

Ce transformare gradată! Ce important este momentul geoistoric în care vezi și revezi un film de care ești îndrăgostit! (Aș face o comparaţie cu creaţia lui Iuri Liubimov de după ’89, mult inferioară, ori cu filmele americane ale lui Koncialovski, care sunt dezamăgitoare, sau cu De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie: în ’80 era clar subversiv, azi este o simplă ecranizare cu unele momente reușite.)

Mihai Vacariu împarte creaţia tarkovskiană în trei etape și le comentează, cu competenţă și acribie. Dar se ocupă și de concepte adecvate filmelor sovietice, precum poezia cinematografică, funcţia stilistică a montajului, imaginea‑metaforă, timpul, spaţiul și visul ca obsesii ale marelui regizor („privirile actorilor exprimă misterul existenţei umane, în genere”). Autorul analizează cu pasiune (una infatigabilă pentru filmele marelui regizor, de la prima la ultima filă a volumului) motivele specifice operei tarkovskiene: apa, oglinda, caii, ploaia, focul, ceaţa, câinii, icoanele, peisajele (un citat bine ales din Mircea Eliade în ultimul subcapitol: „natura este întotdeauna încărcată cu valoare religioasă”). Iar în final demonstrează influenţa lui  Dostoievski asupra operei urmașului său (se fac referiri în special la Smerita, Crimă și pedeapsă, Fraţii Karamazov, Dublul). Am reţinut preceptul dostoievskian asumat de eroii noștri: slăbiciunea e o minune, tăria nu e nimic.

G. Banu a scris cartea Livada cu vișini – teatrul nostru ca să ne reamintească faptul că nu numai Ranevskaia, ci cu toţii am pierdut (generic vorbind) o livadă. Mihai Vacariu a scris și trăit acest volum pentru a nu uita că toţi am apărut în filmele lui.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral