Tableta de lut (4)

Mircea Gheorghe Publicat la: 24-02-2015

Rămase minute întregi privind ecranul calculatorului, acolo unde motorul de căutare Google îi dăduse instantaneu rezultatul după ce‑și scrisese numele și ocupaţia: „Neluţu Vasiliu, poet, 581 rezultate”. Visa cu ochii deschiși la gloria aceasta de care până atunci n‑avusese habar. Poate că în clipa asta peste cinci sute de oameni se uită pe calculator și se gândesc la el: „Oare cine o fi domnul Neluţu Vasiliu?”. Foarte curioși, bineînţeles: „Oare ce gândește, oare ce creează domnul Neluţu Vasiliu acum?”. Probabil și cu invidie: „Cine o fi având norocul să fie prietenul sau iubita unui poet precum domnul Neluţu Vasiliu?”. Bătrânii, desigur, cu tristeţe, pentru că nu le‑a fost sortit să aibă asemenea fii și nepoţi: „Ce fericiţi trebuie să fie părinţii care au dat ţării un poet ca domnul Neluţu Vasiliu!”. În fine, de la cei peste cinci sute de admiratori curioși, invidioși și triști, ecoul se răspândește în lumea întreagă: „Ce norocos e poporul în mijlocul căruia s‑a născut un așa mare poet ca domnul Neluţu Vasiliu!”.

Nu mai era anonim, iar povara celebrităţii, în pofida a ceea ce spun tot felul de filozofi ipocriţi, nu era apăsătoare.

Nu‑i venea să închidă calculatorul. Și își zise că trebuie să continue cu sârguinţă, să urce alte și alte culmi ale celebrităţii. Și începu să scrie o odă despre Google.

*

„Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).

Isus se referă la bogatul în bunuri materiale, dar uneori este la fel și cu bogăţia spirituală, raportată nu la împărăţia lui Dumnezeu, ci la împărăţia noastră sublunară. Mă gândesc la Fernando Pessoa, alias Bernardo Soares din Cartea neli­niștirii: era și știa că este infinit de bogat, dar vieţuia anonim și sărac, sub masca unui funcţionar insignifiant: „iar de la înălţimea maiestuoasă a tuturor visurilor mele, iată‑mă ajuns ajutor de contabil în orașul Lisabona. Însă contrastul nu mă strivește, mă eliberează; ironia din el este chiar sângele meu (…). Ce glorie nocturnă să fii mare fără să fii nimic! Ce sumbră maiestate cea a unei splendori necunoscute!”. Trăia printre oameni modești și cumsecade și afabilitatea lor îi era necesară, chiar dacă va fi fost întemeiată pe un malentendu, pe o confuzie reciprocă. El îi vedea mai inocenţi, ei îl vedeau ca fiind aidoma lor: „Patronul Vasques, contabilul Moreira, casierul Borges, băieţi buni cu toţii, băiatul de serviciu care acceptă de bunăvoie să‑mi ducă plicurile în cutia de scrisori, puștiul cu comisioanele, bun la toate, chiar și pisica prietenoasă – toate au devenit o parte a vieţii mele; n‑aș putea să le abandonez fără să plâng, fără să înţeleg că această mică lume, cât mi s‑a părut ea de rea, este o parte din mine însumi”.

Dacă ar fi evadat din lumea lor mică, din „cercul lor strâmt”, cum ar fi spus Eminescu, viaţa lui ar fi devenit imposibilă: „separarea ar fi însemnat pentru mine o înjumătăţire, soră cu moartea. De altfel, dacă i‑aș părăsi mâine pe toţi (…) de ce altceva m‑aș putea agăţa (fiindcă va trebui să mă agăţ de altceva)? Ce altă uniformă aș îmbrăca (știut fiind că va trebui să îmbrac ceva)? Toată lumea are un patron Vasques, vizibil pentru unii, invizibil pentru alţii”. Dacă li s‑ar fi arătat într‑o zi în realitatea bogăţiei sale, oamenii aceia, cu patronul Vasques în frunte, l‑ar fi înlăturat dintre ei cu teamă.

*

Unele dintre bancurile politice din vremea comunismului ilustrează mentalităţi și tactici de supravieţuire care s‑au păstrat și mai târziu, în virtutea inerţiei morale. Așa, de exemplu, legile nu erau considerate reguli obligatorii, ci simple bariere. „Dulăii sar pe deasupra, javrele trec pe dedesubt și numai boii se opresc în faţa lor.”

Evident, nu există nici un loc în lume lipsit de asemenea inși pentru care legile nu sunt altceva decât bariere. Dar în regimurile comuniste de pretutindeni (cu unele excepţii admirabile: Ungaria anilor ’50, Cehoslovacia anilor ’60, Polonia anilor ’80), ei tindeau să devină majoritari. Revolta era lăsată celor puţini, care detestau în egală măsură să fie „boi”, „javre” sau „dulăi”.

Javrele și dulăii furnizau modelele culturii populare și filozofia lor era extrem de simplă. Legea minimului efort. Dacă revolta puţinilor ireductibili își atingea ţinta, atunci beneficiile ar fi fost generale. De ce să cheltuiești energie pentru ceva care îţi poate reveni fără nici un risc, datorită altora? Dacă nu ieșea nimic, oricum ei se descurcau…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe