Ne mai hrănim româneşte?

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Unul dintre domeniile cele mai sensibile la înnoire ale lexicului este cuprinzătoarea terminologie a alimentației omului. Dacă lăsăm deoparte numele zonelor tangente și ne limităm doar la aceea a numelor propriu‑zise de bucate, găsim aici poate cea mai elocventă ilustrare a afirmației autorului unei importante monografii asupra temei la care ne referim, Louis Deroy, că româna este un „paradis al împrumuturilor” (L’emprunt linguistique, 1956).

Când o persoană fără vocaţie și cunoștinţe de gurmand parcurge pentru prima dată câteva pagini din meniul de la „Continentalul” din București, poate fi intrigat de cea mai mare parte a denumirilor felurilor de mâncare ce figurează într‑un astfel de (totuși) text de contact cu cititorul: mai stăruie nume franţuzești, predomină împrumuturile anglo‑saxone și au pătruns deja numeroase nume exotice, indiene, chinezești sau chiar africane.

Dar aici nu ne interesează inovaţia în materie de nume de bucate, ci cealaltă extremă, ce este autentic autohton în domeniu, pe fondul adevăratei invazii a împrumuturilor din diverse limbi străine, prin contact direct între vorbitori, sau ca efect al aculturaţiei. La un prim impact, s‑ar părea că o astfel de problemă de sociolingvistică este simplă: dacă ne îndreptăm spre cei pentru care restaurantele de lux ţin de iluzoriu, am putea găsi ceea ce căutăm; dar lucrurile sunt cu mult mai complicate, întrucât până și ciorba (muntenească) sau borșul (moldovenesc) sunt împrumuturi: primul din turcă, iar al doilea din rusă (respectiv din alte limbi neoslave).

Dacă așa stau lucrurile (și chiar așa stau!), pornind de la cele mai exigente criterii de apreciere, să vedem ce se poate spune despre specificul lingvistic românesc ca expresie a grijilor și preocupărilor de bază privind existenţa omului. Optica, una de interpretare funcţională a limbajului, din perspectivă coșeriană, ne permite câteva observaţii ce ilustrează modul în care organizarea lexicală a unei limbi reflectă experienţa de cunoaștere a lumii de către o comunitate etnică.

O primă confirmare a viabilităţii acestei viziuni de abordare ne‑o oferă faptul că, de exemplu, relaţia dintre „muncă” și „limbaj”, cele două dimensiuni fundamentale ale omului descoperite de Hegel, a fost detaliată de Eugeniu Coșeriu prin trei elemente, construirea și utilizarea unei locuinţe, confecţionarea de îmbrăcăminte și prepararea hranei, adică prin chiar elementele de bază ce reflectă „structurile cotidianului” ca forme de manifestare a „duratei lungi”, a timpului geografic, determinând organizarea raporturilor dintre om și mediu, obiecte de studiu ale lui Fernand Braudel (grâul și pâinea sunt personajele principale ale unui capitol din cartea sa Structurile cotidianului, I).

Și iată că, parcurgând inventarul numelor strict autohtone pentru feluri de bucate, constatăm că românii au păstrat nume funcţionale ce reflectă prima fază a prelucrării alimentelor de bază, ilustrând trecerea de la natural la cultural, prin opoziţia crud/copt (sau fiert; viziunea lui Claude Lévy‑Strauss din Le Cru et le Cuit). Așadar, este vorba de friptură sau coptură (vorbind despre carne în primul rând), urmate, după faza producerii vaselor, de fiertură și prăjitură, cu modalităţi de tratare prin topitură, tocătură sau umplutură, dar și prin reţete de conservare: sărătură, afumătură, acritură sau murătură. Tot generice sunt sorbitură și băutură, iar printre detalii aflăm îmbucătura și înghiţitura. Singurele nume pentru feluri de bucate cu oarecare rafinament de prelucrare din clasa denumirilor originare par să fie cârnat și răcitură (aitura ardelenească!).

Dat fiind interesul pentru un anumit grad al finisării, am omis din tabloul modalităţilor în care omul prelucrează materiile prime păsatul, cirul, pâinea, mămăliga și produsul din lapte (de oaie) numit brânză (după ce a trecut prin faza caș, eventual urdă). Și, astfel, vom constata că, începând cu modestele borș sau ciorbă, trecând și prin rezultatele unei adevărate avalanșe de turcisme (ciulama, musaca, trahana, pilaf, baclava, ghiudem), până la rafinatele nume din meniurile restaurantelor, am împrumutat masiv termeni culinari; consecinţele, în planul inventarului lexical, sunt comparabile doar cu situaţia termenilor referitori la îmbrăcăminte, domeniu tributar, și acesta, nu doar evoluţiei în materie de cultură materială, ci și modei.

Iar provocării, de factură retorică, din titlu îi putem răspunde numai indirect afirmativ, în sensul că, în orice ipostază ar ajunge materiile prime de bază (cele dintotdeauna) pentru rafinatele produse finite înscrise în meniuri sofisticate, dacă am traduce termenii și am avea ocazia să analizăm compoziţia, ne‑am putea convinge că acestea sunt, frecvent, rezultatul coptului/friptului, fiertului, tocatului etc. Chestie de echivalare!

Ajunși aici, ar mai fi de văzut dacă, până la urmă, sintagma „bucate tradiţionale românești” mai are vreo noimă. Subiect asupra căruia ne propunem să ne oprim în numărul următor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe