Să umplem casele de copii!

Mioara Anton Publicat la: 24-02-2015

Ne‑o cere aceasta poporul nostru. Poporul nostru și patria noastră.” Îndemnul lansat de Zaharia Stancu la 23 septembrie 1966 în ziarul Scînteia era un semnal că viața românilor urma să ia o nouă întorsătură. Ritmul scăzut al nașterilor, incidența crescută a avorturilor, numărul mare al divorțurilor, abandonul familial și celibatul amenințau pe termen lung fundamentele morale ale societății comuniste. „Egoismul tinereții” urma să se subordoneze datoriei cetățenești de a naște, instituită ca atare odată cu publicarea decretului referitor la întreruperea cursului sarcinii (2 octombrie 1966).

Transformată în politică de stat, creșterea natalităţii s‑a tradus prin amestecul abuziv al puterii comuniste în intimitatea propriilor cetăţeni. Pentru stimularea procesului erau anunţate reduceri de impozite, creșterea numărului de grădiniţe și creșe și, nu în ultimul rând, acordarea unei indemnizaţii lunare de 1 000 de lei femeilor care urmau să nască cel de‑al treilea copil. Totodată, încălcarea prevederilor decretului se pedepsea cu amenzi, condamnări la locul de muncă sau închisoare de la 1 la 3 ani.

Societatea a reacţionat diferit faţă de aceste noi reguli de supraveghere și control. În vreme ce unii se angajau să lupte pentru „traducerea măsurii în viaţă”, alţii propuneau, prin scrisori anonime, înfiinţarea unor case de toleranţă, pentru a fi împiedicată apariţia unor comportamente sociale inadecvate („acte de perversiune și inversiune sexuală”). Criticii „măsurilor înţelepte” au acuzat lipsa spaţiilor locative, cuantumul scăzut al salariilor în comparaţie cu preţurile, asistenţa sanitară precară, precum și absenţa unei strategii coerente care să stimuleze pe termen lung creșterea natalităţii. Dar vocile lor au fost acoperite de aparatul de propagandă, care s‑a străduit să probeze prin reprezentaţia scrisorilor către putere suportul popular. Entuziaștii se angajau să îndeplinească planul de patru copii și să asigure, astfel, viitorul luminos al patriei socialiste. Însă bucuria nașterii unui copil nu ar fi fost deplină dacă nu era împărtășită și de secretarul general. În consecinţă, la scurtă vreme de la publicarea decretului, scrisorile‑invitaţie adresate lui Nicolae Ceaușescu s‑au revărsat către Secţia Scrisori și Audienţe a Comitetului Central.

Cetăţenii „fără cultură înaltă”, ţărani cooperatori, muncitori, studenţi, absolvenţi de liceu, doreau ca secretarul general să se bucure alături de ei atunci când se căsătoreau sau li se nășteau copiii. Pentru a‑l sensibiliza, unii își botezau copiii cu numele Nicolae sau organizau petrecerile în preajma zilei de 26 ianuarie. Ioan Stoicoi, fochist la depoul CFR din Simeria, îl anunţa pe Ceaușescu că la 26 decembrie 1967 i se născuse cel de‑al patrulea copil, invitându‑l la ceremonia de botez: „Stimate to­varășe secretar general, vă rugăm să ne scuzaţi de îndrăzneala de a apela direct la dvoastră (…). Vă rugăm să nu consideraţi o josnicie, deoarece noi suntem poporul de care niciodată să nu vă sfiiţi, noi vă considerăm direct părinte, frate și fiu iubit și dacă sunteţi pentru noi, pentru tradiţiile strămoșești și româ­nești, vom fi gata oricând să dăm ce avem mai scump, la nevoie sângele, viaţa”.

Și Alexei Curcubetă, metalurgist din Hunedoara, tată a 12 copii, pe care dorea să‑i crească „spre folosul statului, în orice ramificaţii de producţie”, îl invita pe Ceaușescu să‑i boteze ultimul născut, ca o recunoaștere a efortului său de a construi societatea socialistă. Pentru Gheorghe Mateiaș, macaragist din Reșita, dezamăgirea provocată de nașterea celei de‑a patra fiice, Elena, s‑ar fi diminuat dacă secretarul general ar fi acceptat să‑i fie oaspete la petrecerea de botez. Sunt și situaţii – puţine, ce‑i drept – în care Nicolae Ceaușescu participă la nunţi și botezuri, spre bucuria imensă a celor care îl invitaseră. „Scumpul nășic” este pentru fini un frate bun, tată iubitor, părinte protector. În majoritatea cazurilor, însă, comisiile judeţene și locale erau instruite să trimită cadouri și ajutoare bănești fa­m­iliilor numeroase, aflate de cele mai multe ori la limita subzistenţei.

Scrisorile‑invitaţie probează loialitatea și adeziunea celor mai mulţi dintre petenţi, pentru care dialogul, fie chiar și mediat cu liderul partidului, însemna că vocea lor era auzită. Pe termen lung, însă, efectele decretului antiavort au fost dezastruoase, iar aparatul de propagandă nu a mai fost interesat de spectacolul scrisorilor‑invitaţie venite din partea „poporului condamnat la naștere”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral