Epoca supravegherii totale

Dan Pavel Publicat la: 24-02-2015

Scandalul declanșat de Edward Snowden privind supravegherea globală făcută de National Security Agency, dar mai ales modul în care s‑a reacționat dovedesc ipocrizia societății contemporane.

De la înfiinţare, prin misiunea sa, NSA încerca să supravegheze totul – în timpul Războiului Rece, inamicul urmărit la nivel global era URSS (& aliaţii). Mai multe servicii secrete din lume încearcă același lucru, iar dacă ar avea resursele tehnologice și financiare ale americanilor, ar reuși. Prima carte documentată despre capacitatea globală de supraveghere a NSA a fost publicată în 1982 (The Puzzle Palace: A Report on America’s Most Secret Agency), fiind semnată de jurnalistul James Bamford, fost intelligence analyst în US Navy. Publicul afla atunci că NSA fusese înfiinţată în secret, în 1952, din ordinul președintelui Truman, iar bugetul agenţiei era mult mai mare decât al CIA. Scandalul imens de acum mai bine de trei decenii a fost provocat de faptul că Bamford folosise documente NSA desecretizate și accesibile în arhive, care ulterior au fost resecretizate.

În 1984, George Orwell a anticipat capacitatea tehnologică a supravegherii totale (diferită de supravegherea globală), iar toată lumea a înţeles că numai regimurile totalitare fac așa ceva. Sintagma Big Brother a căpătat o asemenea notorietate încât mulţi nici nu mai știu de unde provine, așa că s‑a pierdut conexiunea cu regimul totalitar. 9/11 a făcut din supravegherea globală un imperativ al securităţii, în cadrul războiului internaţional împotriva terorismului. Cetăţenii, media, opoziţia politică din statele atacate de teroriști le‑au cerut socoteală serviciilor secrete pentru eșecurile în stoparea atacurilor. Responsabilii din intelligence au dat de înţeles că este imposibilă stoparea unor asemenea atacuri fără o supraveghere globală. Răspunzând presiunilor cetăţenilor și nevoii disperate de securitate colectivă și individuală, președintele american a dat aprobare tacită pentru supravegherea globală. Aici este vorba despre a doua dilemă a modernităţii – cea dintre libertate și ordine/securitate (ghici care este prima dilemă?). Securitatea vine cu un preţ.

Supravegherea aliaţilor, iar în particular a Germaniei a început la sfârșitul celui de‑al Doilea Război Mondial, când cel de‑al Treilea Reich a fost înfrânt, iar americanii și‑au lăsat acolo bazele militare. Unele au avut rolul crucial de supraveghere a întregului spaţiu euroasiatic, în colaborare în primul rând cu britanicii. După ce au fost forţaţi să intervină decisiv în două războaie mondiale, declanșate de ţările europene, americanii nu au mai vrut să riște. Încrederea între aliaţi este un capital simbolic crucial, însă planificatorii militari se ghidează după logica realismului. Dimensiunile etice ale acestei școli se leagă de presupoziţiile privind caracterul negativ/malefic al naturii umane: cei care se știu supravegheaţi se feresc de încălcarea legilor, crime, hoţii, minciună, doar pentru că știu că vor fi pedepsiţi.

În celebrul „mit al lui Gyges”, Platon altminteri, adversarul sofiștilor, strămoșii realismului) ilustra negativitatea condiţiei umane prin exemplul ciobanului care descoperă un inel cu darul invizibilităţii, ceea ce îi permite să‑l ucidă pe rege, să o seducă pe regină și să devină el însuși rege. Totul pentru că nu putea fi văzut. Cine nu este văzut nu este vinovat – prin urmare, nu este pedepsit. În etica și filosofia postanalitică, ce a influenţat guvernarea modernă, pentru a evita situaţiile de tipul „orice este permis”, soluţia cea mai sigură este supravegherea  universală.

Organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului sunt îndreptăţite să semnaleze consecinţele negative ale imperativelor de securitate. În viaţa reală însă, în marile orașe ale lumii democratice, cetăţenii, autorităţile și poliţia au ajuns la un consens în lupta împotriva infracţionalităţii cotidiene, a criminalităţii organizate, a bandelor de cartier – necesitatea instalării camerelor de supraveghere în locurile publice. Dilema libertate individuală vs securitate (ordine) nu va putea fi niciodată rezolvată practic. Libertatea nelimitată duce la anarhie. Securitatea nelimitată conduce către totalitarism. Misiunea politicienilor din ţările democratice este să le limiteze pe ambele. Ceilalţi politicieni au o misiune aparent mai simplă. Istoria ne‑a demonstrat însă că orice exagerare într‑un sens sau altul atrage după sine prăbușirea statelor, a imperiilor, a civilizaţiilor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe