Religia ca temă de campanie

Vasile Boari Publicat la: 24-02-2015

Arnold Toynbee, reputatul istoric britanic, declara că „religia este afacerea serioasă a rasei umane”. Nu sunt împotriva oricărei implicări a religiei în viaţa publică. Aș face însă distincţie între reaua și buna întrebuinţare a religiei în sfera politicii. Religia poate fi – și a fost efectiv – folosită pentru a legitima forme de regim abuzive, precum regimurile teocratice sau monarhiile absolutiste, pentru a alimenta conflicte sângeroase: cruciadele, războaiele religioase, pentru a câștiga adepţi de partea unor cauze repudiabile precum terorismul etc. Dar ea poate fi folosită și în sensul pozitiv. De pildă, creștinismul, corect întrebuinţat, poate contribui la restaurarea încrederii în autoritate, schimbarea atitudinii faţă de valori de referinţă – precum Adevărul, Dreptatea, Binele –, eradicarea sau diminuarea fenomenului corupţiei, consolidarea democraţiei, prin eliminarea unor discriminări și clivaje prezente în culturile non-creștine și dezvoltarea încrederii în valorile democraţiei și ale statului de drept: datorie, responsabilitate, respectul legii, respectul demnităţii umane, recunoașterea drepturilor umane fundamentale. Creștinismul poate contribui la afirmarea păcii ca valoare fundamentală, la diminuarea efectelor devastatoare ale crizei actuale a politicii și la restaurarea încrederii în politică, la reconsiderarea valorii omului, creat după model divin și având în el chipul lui Dumnezeu.

Ca teoretician al politicii, implicarea religiei ca temă de campanie electorală mă duce cu gândul la Machiavelli. După cum se știe, acesta a încercat să separe net politica de religie (de religia creștină) și de morala inspirată de aceasta, creând o morală specială, adaptată intereselor omului politic: morala puterii. El considera religia creștină o religie slabă, care nu putea să servească eficient raţiunile și interesele omului politic. Dar autorul Principelui admitea că omul politic, conducătorul statului, se poate servi de religie pentru a-și atinge scopul și poate dobândi cu ajutorul ei o imagine favorabilă. El spunea despre principe că „este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru și religios”, iar ceva mai departe revine pentru a preciza că „nimic nu este (…) mai necesar decât să pară că ai această din urmă însușire”, pentru că „fiecare vede ceea ce pari, dar puţini își dau seama ce ești în realitate”.

Urmărind discursul de la Craiova al candidatului USD la președinţie, cred că ne aflăm într-o astfel de situaţie, de invocare greșită, machiavelică a religiei într-o circumstanţă specială. Nu știm, desigur, cum va reacţiona electoratul la astfel de provocări. Putem cel mult să facem speculaţii. Totuși, se poate prezuma cu oarecare ușurinţă că, dată fiind poziţia copleșitor majoritară a religiei ortodoxe, o dispută pe tema apartenenţei religioase ar avantaja candidatul ce vine dinspre confesiunea majoritară. Tot speculativ și pliindu-ne pe o logică nu foarte agreată în cultura politică din România, putem face și următorul tip de raţionament: timp de aproape 25 de ani am fost conduși de președinţi proveniţi din rândul majorităţii român-ortodoxe, iar rezultatele nu au fost deloc cele așteptate. Ce-ar fi să încercăm acum cu cineva de altă etnie și de altă confesiune decât majoritatea? În iunie 2000, alegătorii sibieni au acceptat provocarea și se pare că nu s-au înșelat. Însă ar însemna să ducem speculaţia mult prea departe. Cred că un președinte credincios (ceea ce înseamnă altceva decât „religios”), gata să promoveze în viaţa politică valori precum iertarea, adevărul și dragostea, ar fi un mare har pentru o ţară care se zbate în ură, minciună și neiertare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe