Viaţă pentru imaginaţie

Andrei C. Şerban Publicat la: 24-02-2015

Există multe păreri care susţin că memorialistica nu ar reprezenta decât un spaţiu aflat la limita cu ficţiunea, întrucât tinde să se concretizeze într-o suită de versiuni subiective, câteodată incompatibile, ale aceluiași adevăr.

Încă de la începutul volumului Anii romantici, Gabriela Adameșteanu pare să își pună problema valabilităţii unui astfel de exerciţiu (pseudo)literar, căruia, în fond, cu greu i se poate conferi statutul de artă, fiind un gen net inferior prozei. Această îndoială, deși planează de‑a lungul întregii cărţi, oferă (paradoxal sau nu) însăși motivaţia conceperii unui asemenea text, deoarece actul literar în sine constituie, în viziunea scriitoarei, o transpunere codată a propriei experienţe de viaţă. Astfel, pentru Gabriela Adameșteanu, această culegere de memorii, departe de a reprezenta o ambiţie strict stilistică a unui romancier ajuns la ma­tu­ritate, devine o potenţială pepinieră în care se vor dezvolta ulterioarele proiecte literare. Chiar și când atenţia scriitoarei pare să fie complet acaparată de evenimentele rememorate, cuvintele sale se află mereu în căutarea epicului, a fiorului literar în care mustește seva prozei. Și totuși, departe de a‑și subsuma scrierea vreunui pact anticalofil, Gabriela Adameșteanu privilegiază derularea liberă a cadrelor, în detrimentul grijii exagerate pentru stil, pe care‑l trece pe un plan secund. De altfel, memoriile prezente aici nu își dispută supremaţia pe teritoriul unor revizuiri încărcate de nostalgie, autoarea evitând adesea orice form(ul)ă de introspecţie ce ar putea domoli cinetica textului. Ne aflăm în faţa unor amintiri care debordează de epic, dând impresia că ar fi scrise chiar de mâna „alertă” a unui istoric, lipsită de poticnirile discursului sentimental al celui care‑și face din memorii un soi de confesiune ispășitoare. Totul e într‑o mișcare continuă, iar Gabriela Adameșteanu nu‑și permite aproape deloc „luxul” contemplaţiei pasive. Astfel, mărturisirea scripturală devine, într‑o bună măsură, și o experienţă cinematografică, unde prozatoarea inventariază aspecte care depășesc (sau chiar ignoră) limitele propriei intimităţi, precum ierarhia literară (pe lângă toate jocurile politice aferente) în interiorul spaţiului român aflat sub comunism, condiţia intelectualului de dincoace și de dincolo de graniţele ţării, statutul disidenţei, dar și momente inedite, ai căror protagoniști sunt scriitori autohtoni surprinși în diverse frânturi de viaţă.

Pe lângă carcasa epică a volumului, Gabriela Adameșteanu vine să sugereze că, atât timp cât ficţiunea reprezintă un teritoriu restrâns care își alege adepţii pentru a concretiza experienţa cotidiană în literatură, memoriile, manifestate prin exerciţii de scriere, devin chiar o obligaţie a omului faţă de universul său de percepţie. Disciplina mărturisirii, sintagmă pe care autoarea o preia, la rândul ei, de la Andrei Pleșu, reprezintă, de altfel, datoria pe care fiecare o poartă faţă de propriul adevăr. În același timp, acest caracter universal al memorialisticii nu face decât să dovedească potenţialul literar al fiecărui destin în parte. Astfel, cercul se închide: caietul de memorii devine un surogat al caietului pentru ideile de proze, în timp ce „datoria” faţă de viaţă echivalează, într‑o bună măsură, cu „datoria” faţă de literatură. Ficţiunea pare să‑și piardă pe moment supremaţia nu pentru că ar reprezenta răstălmăcirea/recodificarea unei versiuni asupra realităţii, ci tocmai pentru că ajunge să fie detronată de însăși experienţa cotidianului. Deși atașamentul pentru literatură transpare din fiecare confesiune a autoarei, Gabriela Adameșteanu își autoimpune acea voce firească, obiectivă și punctuală a unui reporter de teren care analizează la faţa locului evenimentele‑cheie, o voce lipsită de orice inflexiuni stilistice care ar putea‑o îndrepta spre tonul unei diatribe. De fapt, Anii romantici nu reprezintă o confesiune care își caută ascultătorul cu scopul de a se elibera de povara propriei versiuni a adevărului, ci un exerciţiu atașant și alert de rememorare a unei pelicule ale cărei personaje principale își revendică propria poveste de viaţă. Și astfel, nu facem decât să revenim la cheia de lectură a volumului de faţă pe care autoarea însăși ne‑o oferă: „Pentru mine, cartea aceasta reprezintă o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii”. Restul e proză.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe